Cu toții căutăm, sau am căutat, la un moment dat în viață, să evadăm din banalitatea și din condițiile dure ale existenței care ne sunt impuse. Pentru că nu reușim acest lucru, mulți ne refugiem în mediocritate. Unii devenim de-a dreptul cinici și chiar rău voitori și nu mai credem în nimic și în nimeni. Câtă durere și tristețe, câte vieți pierdute! Unde este bucuria pe care Hristos a promis-o celor ce cred în El? Unde e pacea Lui? Căci tristețea e ceva anormal pentru cel care crede, acea tristețe care ne face să ne îndepărtăm de Dumnezeu, de bine și de oameni, tristețea care ruinează viața omului. E semnul că orientarea credinței noastre nu e cea care ar trebui să fie. Căci cel ce crede cu adevărat are deja în sine acel dar al Duhului care e plinătatea bucuriei (Galateni 5:22).    

Întrebare (Apostolia): Vreți să spuneți că cei ce au credință sunt scutiți de suferință și de încercări?

Răspuns (Arhimandritul Jacob): Bineînțeles că nu. În primul rând, suferința face parte din condiția noastră terestră, atât a celui ce crede cât și a celui ce nu crede. Åži exact pentru asta S-a întrupat Domnul Hristos, pentru ca suferința și încercările de tot felul care ne împovărează să nu ne zdrobească, pentru ca diavolul să nu poate să strige „victorie!”.

Harul Sfântului Duh, puterea dătătoare de viață a Domnului Iisus în inimile noastre nu ne sunt dăruite pentru ca toate dorințele să ne fie împlinite, ci pentru ca să ne întărească astfel încât să suportăm insuportabilul și să putem trece prin încercările vieții, printre care și cea ultimă: moartea. Fiecare dintre noi a cunoscut oameni care, deși greu încercați, radiau de bucurie și a căror inimi ardeau de dragoste, într-o încredere totală în Hristos. Acești oameni sufereau, dar le era imposibil să-și piardă nădejdea sau să fie triști. Aceasta este o minune a Duhului pe care o cinstim atunci când îi sărbătorim pe sfinții mucenici, de fapt pe toti sfinții. Ei îndurau în mod eroic încercările, nu pentru că erau personalități excepționale ci pentru că încrederea lor în Dumnezeu era neștirbită, Sfântul Duh îi întărea cu putere și, prin El, nu mai erau ei cei ce trăiau, ci însuși Hristos trăia în ei.   

Î: Atunci când n-am obținut ceea ce I-am cerut lui Dumnezeu, a fost din cauza lipsei mele de credință?

R: Din fericire, Dumnezeu nu e obligat să ne îndeplinească toate dorințele. Însă El ne dă tot timpul ceea ce e cel mai bine pentru noi, chiar atunci când nu obținem ceea ce cerem. Nimeni nu are dreptul să-l învinovățească pe cel a cărui cerere nu s-a împlinit, zicându-i că nu s-a rugat cu credință. Dumnezeu totdeauna ascultă și împlinește, chiar și pe cel care se roagă cu puțina lui credință, iar ceea ce El ne dă e cu mult mai mult decât ceea ce am cerut, chiar dacă acest lucru rămâne încă ascuns. E mai puțin important ceea ce cerem cât faptul în sine de a ne ruga. De aceea trebuie să-I mulțumim întotdeauna lui Dumnezeu după ce I-am cerut ceva și asta încă înainte de a primi răspuns. Pentru că încă nu suntem curați cu inima, pentru că încă nu suntem conștienți de darul Domnului, pentru că El știe mai bine decât noi ce avem nevoie cu adevărat; astfel de fiecare dată când Îi cerem ceva ar trebui să adăugăm „facă-se voia Ta”. Vedeti Tatăl Nostru, rugăciunea pe care însuși Iisus ne-a învățat-o. Spuneți-o adesea, spuneți-o cu multă atenție. În această rugăciune a Domnului avem totul, tot ceea ce cu adevărat avem nevoie.        

Î: Dar de ce Dumnezeu nu ne izbăvește de încercările vieții?

R: Trebuie să ținem minte că Dumnezeu vrea mântuirea noastră, adică printr-o rezidire duhovnicească, dar cât se poate de reală, a inimilor noastre în Duhul Sfânt, El ne dă posibilitatea să devenim adevărați fii ai lui Dumnezeu și, în felul acesta, să ne bucurăm de viața veșnică cu și în Hristos. Aceasta Mântuire e o eliberare radicală de condiția noastră terestră, căzută, care sfarșsește în moarte. Ceea ce e important, ceea ce trebuie să ne intereseze înainte de orice altceva, e să nu trecem pe lângă această eliberare. A pierde Mântuirea pe care Dumnezeu ne-o dăruiește înseamnă a pierde adevărata viață, înseamnă a ne înfunda în suferința și deznădejdea pe care Evanghelia o numește iad. Disponibilitatea de a primi mântuirea lui Dumnezeu se obține, în mod necesar, printr-un proces de reorientare a inimii pe care îl numim „convertire”. A se converti înseamnă a se întoarce către Dumnezeu, iar această orientare antrenează în mod natural părăsirea patimilor și a păcatului. Tot ceea ce intervine în viețile noastre, fie bucurie, fie durere, trebuie să fie folosit la înfăptuirea acestei reorientări a inimii. Acest proces e mai mult sau mai puțin dureros, dar el e deja, încă de pe acum, izvor de viață, de pace și de bucurie. Însă trebuie să respectăm ordinea pe care Evanghelia ne-o indică: „Căutați mai întâi Împărăția cerurilor și dreptatea ei și toate celelalte se vor adăuga vouă”.        

Î: Dumnezeu nu poate interveni în mod neobișnuit în viețile noastre? Ce părere aveți despre minuni?

R: Pentru cel care știe să privească cu ochii credinței, Dumnezeu nu încetează să lucreze în mod neobișnuit. Într-un fel, viața celui ce crede este impregnată de minuni. În primul rând marea minune a creației și a propriei noastre existențe. Apoi, de exemplu, convertirea păcătoșilor: ce minune să vezi un om rău devenind bun prin harul lui Hristos, un depravat renunțând la patimile sale, un netrebnic sau necredincios mărturisindu-și pacatele! E atât de minunat că pâna și îngerii în cer se bucură. Åži nu e extraordinar să vezi un tânăr sau o tânără plini de succes, cărora totul le reușeste și care, din dragoste de Hristos, renunță la toate și intră în mănăstire? Este pur și simplu de necrezut. Ca și fidelitatea celor căsătoriți care îndură cu răbdare dificultățile fiecărei zile. Sau acei oameni care preferă să renunțe la propriile interese și să-și compromită cariera decât să nu îndeplinească poruncile lui Hristos.

Åži cum să nu ne minunăm de pogorârea Sfântului Duh în timpul Sfintei Liturghii atunci când pâinea și vinul devin Trupul și Sângele Mântuitorului Însuși spre îndumnezeirea celor ce se împărtășesc?    

Cel credincios este înconjurat de aceste minuni cu totul deosebite pe care Dumnezeu le face spre mântuirea noastră. Totuși adevăratul credincios ortodox nu se limitează la a beneficia de minuni, ci le înfăptuiește el însuși pentru aproapele său. De fapt, dacă e să citim atent Evanghelia, Domnul le cere ucenicilor Săi să scoată demoni și să vindece bolnavii (Marcu 16, 17). Mărturisitorului Evangheliei i se dă o misiune, el nu e doar beneficiarul lucrării lui Dumnezeu, ci este el însuși co-lucrător. A lucra pacea, a-și ierta dușmanii, a se ruga pentru ei sau a le face bine nu înseamnă de fapt a alunga demonii urei? A da milostenie celor săraci, chiar din puținul pe care îl avem, precum văduva din Evanghelie, nu înseamnă a alunga demonul zgârceniei? Nu sunt dragostea, blândețea și smerenia cel mai eficace exorcism?

A împărți totul cu frații întru credință, a-i mângâia pe cei care suferă, a avea o vorbă bună pentru fiecare om, nu sunt acestea minuni ale dragostei creștine care fac din Biserica însăși o minune, mai convingătoare în fața lumii decât orice alte minuni? „Cât de mult se iubesc unii pe alții" spuneau păgânii, surprinși și plini de admirație față de primii creștini, pe care îi percepeau ca fiind „o singură inimă și un singur suflet". N-o să existe niciodată o minune mai mare decât cea a dragostei: oare de ce îi dăm atât de puțină importanță?

Î: Nu sunt minunile pe care le consemnează tradiția ortodoxă dovada că Biserica ortodoxă e deținătoarea Adevărului?

R: Nu, nicidecum. Minunile nu sunt dovezi, sunt semne pentru întărirea credinței. Minunile nu sunt în nici un caz demonstrații inatacabile. Miracole cu totul neobișnuite există și în religiile păgâne dar asta nu înseamnă că aceste religii sunt adevărate. Iar știința de astăzi nu face ea câteodată adevărate minuni? Dragostea și viața sfântă a credincioșilor vor fi întotdeauna cea mai bună demonstrație a adevărului. Ortodoxia implică ortopraxia. Să ascultăm ce ne spune însuși Domnul: „Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulți îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, oare nu în numele Tău am prorocit și nu în numele Tău am scos demoni și nu în numele Tău minuni multe am făcut? Åži atunci voi mărturisi lor: Niciodată un v-am cunoscut pe voi. Depărtați-vă de la Mine cei ce lucrați fărădelegea.” (Matei 7, 21-23)

Î: Åži minunea luminii de la Sfântul Mormânt din Ierusalim?

R: Adevărata lumină care vine în această lume este Hristos. El este singura Lumină veritabilă, nu există alta care să ne poată lumina inimile. Amatorilor de miracol Domnul Hristos le-a răspuns deja că nu li se va da alt semn decât cel al Învierii Sale. Iată minunea pe care trebuie să o cunoaștem: Hristos Cel Înviat care Își dă viața pentru ca noi să devenim, întru El, făpturi noi. Niciodată nu vom putea să-I mulțumim îndeajuns pentru aceasta. De aceea Sfântul Apostol Pavel ne spune: "Bucurați-vă pururea. Rugați-vă neîncetat. Dați mulțumire pentru toate, căci aceasta este voia Lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi.” (1 Tes 5, 16-18)  

Arhimandritul Jacob