Printre multe alte lucruri care au devenit „materializate” în viaÅ£a omului contemporan se numără ÅŸi timpul. Mai ales în locul pe care îl numim în mod curent „vest” ÅŸi în care, după descrierea Părintelui Constantin Popescu, „vremelnic locuim”, timpul a devenit atât de mult materie încât a căpătat ÅŸi definiÅ£ia de „timpul înseamnă bani”. Cu alte cuvinte, semnificaÅ£ia ÅŸi valoarea principală a timpului sunt date de capacitatea acestuia de a genera bani. Prin urmare, mergând pe această logică, avem:  timp generator de venituri mari = timp petrecut bine ÅŸi util; timp ce nu generează venituri, sau venituri mici = timp petrecut prost si lipsit de valoare. Nu puÅ£ine sunt nevrozele contemporane generate de acest mod de a gândi. Prin contrast, acasă, în România, ÅŸi în alte colÅ£uri de lume asemănătoare, omul încă mai poate simÅ£i pe alocuri că, metaforic vorbind, „veÅŸnicia s‑a născut la sat”.  Adică, există locuri în care timpul curge altfel prin fiinÅ£ă ÅŸi are alte valenÅ£e. Despre aceste lucruri mi‑am propus să vorbesc în continuare. 

În formularea unui cunoscut, timpul nu trebuie investit în „ceux qui n’arrivent à rien”. Åži într‑adevăr aÅŸa este: finalitatea este unul din criteriile prin care putem diferenÅ£ia între timpul pământesc ÅŸi cel veÅŸnic. Timpul veÅŸnic având ca atribut VeÅŸnicia se înÅ£elege că este legat direct de Dumnezeu cel VeÅŸnic ÅŸi Ne‑finit. În contrast, timpul pământesc are ca principală caracteristică finitul. Cu alte cuvinte, fie că medităm sau nu la momentul morÅ£ii, fie că o aÅŸteptăm sau nu, odată ajunÅŸi acolo putem spune că timpul nostru, cel pământesc, s‑a sfârÅŸit. Pentru a se orienta în acest timp pământesc, istoric oamenii au simÅ£it nevoia să creeze niÅŸte unităÅ£i de măsură ale acestuia cunoscute sub formă de secunde, minute, ore...etc. DeÅŸi menit iniÅ£ial să ajute omul în activitatea lui pe pământ, pe parcurs însă acest timp a început să exercite o presiune din ce în ce mai mare asupra omului, el ajungând în final să trăiască „sub timp”. Adică, omul a pierdut puterea de control asupra unităÅ£ilor de măsură create chiar de el, intrând el în schimb sub puterea de control a acestora. Timpul pământesc a devenit un fel de torÅ£ionar ce ghilotinează vieÅ£ile, iar efectele acestuia se văd în stresul cotidian ce duce la diferitele boli psihice ÅŸi fizice. Adevăratele daune se înregistrează însă în spaÅ£iul spiritual. Trăim cu toÅ£ii paradoxul acesta concomitent de a avea timp – întrucât, istoric vorbind, toÅ£i trecem pe aici pe pământ vreme de câÅ£iva ani – ÅŸi de a nu avea timp – motivul pe care cu toÅ£ii îl invocăm când ViaÅ£a din noi Se cere a fi trăită, adică atunci când evenimentele vieÅ£ii ne pun în postura de a „investi” în veÅŸnicie. Mereu suntem ocupaÅ£i, mereu avem ceva urgent ÅŸi mult mai important de făcut. 

Timpul veÅŸnic este un timp absolut întrucât este dependent de Absolut. Prin comparaÅ£ie, pentru un creÅŸtin timpul pământesc este cel relativ, atât pentru faptul că nu ÅŸtie în cazul său când acesta va lua sfârÅŸit, cât ÅŸi pentru faptul că dorind să îÅŸi trăiască viaÅ£a creÅŸtineÅŸte, adică Hristocentric, tot ceea ce omul întâlneÅŸte pe traseul vieÅ£ii sale, primeÅŸte printr‑o altă raportare la timp. Încet‑încet, cu paÅŸi foarte mici ÅŸi nevăzuÅ£i,  se pare că raportul dintre timpul absolut ÅŸi cel relativ s‑a inversat. Astfel, percepÅ£ia curentă este că acest timp pământesc ÅŸi social‑istoric  este reperul absolut, în funcÅ£ie de el ne orientăm întreaga zi  ÅŸi în general el nu este „perturbat” de timpul veÅŸnic ce a devenit extrem de relativ, de a cărui existenÅ£ă ne îndoim cel mai adesea ÅŸi pe care de fapt îl cunoaÅŸtem în mică măsură. Subtil, s‑a produs o mutaÅ£ie a tipului de timp în care noi trăim interior. Timpul criteriu absolut pe care noi ar trebui să îl urmăm este cel veÅŸnic, iar timpul pământesc reprezintă doar contextul istoric al trecerii noastre pe pământ. Acesta din urmă, după cum ne dăm seama, este de fapt cel relativ, cel supus schimbării ÅŸi trecătorului. Timpul cel veÅŸnic este viaÅ£a în Dumnezeu cel VeÅŸnic ÅŸi la nivel fiinÅ£ial se trăieÅŸte prin acordarea voii noastre cu voia Lui, a gândirii noastre cu gândurile Lui, a simÅ£irii noastre cu simÅ£irile Lui. Altfel spus, ziua creÅŸtinului ar trebui să înceapă cu tipul acela de atenÅ£ie la felul în care se va întâlni Dumnezeu cu el pe cale, unde ÅŸi cum îi va vorbi, ÅŸi mai ales ce treabă îi va mai da azi de făcut, pe lângă lucrarea pe termen lung pe care i‑a încredinÅ£at‑o deja. 

Să luăm un exemplu: într‑o zi oarecare, un creÅŸtin este în drum spre locul lui de muncă, pe marginea străzii un om zace prăbuÅŸit la pământ.  În minte îi apare urmatoarea întrebare: ce să fac? Dacă mă opresc sunt în întârziere, colegii mă raportează, cu ÅŸeful nu se poate discuta ...etc. Pe de altă parte, din alt colÅ£ al minÅ£ii, acela care e lipit de inimă, Mântuitorul Hristos îi aminteÅŸte de samarineanul milostiv ÅŸi îi pune direct întrebarea: „Cine este aproapele celui căzut între tâlhari?” (Luca 10:36); apoi îi reactualizează îndemnul de „a iubi pe aproapele său ca pe sine însuÅŸi” (Matei 19:19), iar la final îl întreabă, precum cândva pe Petru: „Mă iubeÅŸti tu pe Mine?” (Ioan, 21:15‑17). La aceasta, inima omului, răpusă de dragoste, găseÅŸte puterea să iasă de „sub timpul pământesc” ÅŸi intră în cel veÅŸnic. Acceptând să se oprească din planul ce îl avea (justificat de altfel în termenii vieÅ£ii pământeÅŸti, unde fiecare are o familie de întreÅ£inut, oameni la serviciu care depind de el, etc.), acel om iese de sub imperiul pământescului ÅŸi înveÅŸniceÅŸte clipa. Adică acea clipă va trece prin el purtând amprenta veÅŸniciei, atât în timpul acesta, cât ÅŸi în cel viitor. Acea clipă nu va mai fi ca oricare alta, ci va fi clipa despre care Părintele Arsenie Papacioc foarte frumos spune că: „orice clipă e un timp, ÅŸi orice suspin e o rugăciune”.  Iată că o singură clipă poate deveni un întreg timp, prin înveÅŸnicirea ei, prin faptul că alegând astfel, reactualizăm chipul Lui Hristos din noi ÅŸi din celălalt, trăind ca El, simÅ£ind ca El, făcând ca El. 

În cea de‑a doua parte a acestui articol ce va apărea luna viitoare, vom vedea cum se trăieÅŸte timpul ÅŸi care sunt valenÅ£ele sale cu aplicaÅ£ie la relaÅ£iile dintre părinÅ£i ÅŸi copii, precum ÅŸi care sunt concluziile de factură patristică cu privire la acestea.