Nu vă speriați, nu e un arti­col de psiha­naliză, care să vă îmbibe de tot felul de interpretări despre ce sun­tem fiecare. Este doar o reflecție despre normalitate și limitele și iluziile ei, despre via­ța, sănătatea și toate ale vieții ca dar, și nu ca normalitate obligatorie.

   De vreo 6 ani, Domnul mi-a îndreptat pașii mai întâi într-un demers intelectual, apoi de vreun an și jumătate, într-un demers mai practic, spre autism. Autismul pare din ce în ce mai cunoscut tuturor, toată lumea are cunoștință de o etichetă de genul: copii interiorizați în lumea lor, care nu vorbesc, care au mici ticuri, interese ciudate, etc. E un fel de a spune pe scurt într-un limbaj sim­plu ceea ce reflectă o realitate medicală: un handicap neuro-biologic care atinge comu­nicarea, socializarea și comportamentul, și care de cele mai multe ori e însoțit de defi­ciență intelectuală, ceea ce are ca o conse­cință un limbaj retardat sau absent.

   Ceea ce nu se poate însă descrie, e acea singurătate care te bruschează, te invadea­ză și te invită să o pătrunzi, să o împărtă­șești cu copilul sau adultul de lângă tine, care trăiește acest lucru. Cel mai dificil e faptul că intrăm într-o luptă cu această sin­gurătate (care nici mai mult nici mai puțin caracterizează un mod cognitiv de a funcți­ona diferit de cel așa-zis normal), încercând să îl schimbăm pe cel de lângă noi, prin nor­mele noastre, educația, tot ceea ce am învă­țat secole de-a rândul că e normal. Proiectul în sine e coerent, creștin și constructiv din­colo de toate, el însă ascunde undeva un fel de mândrie a normalității, care ne apare ca un merit uneori, sau ca ceva ce era firesc să fie așa....

   Problema e că dacă gândim astfel, ris­căm pe de o parte să ne trezim în fața han­dicapului nepregătiți, punându-ne între­barea „de ce eu, de ce noi?”. Sau să devenim maniaci întrebându-ne dacă autismul sau alte handica­puri se iau, se transmit? Sau pur și simplu, să nu reali­zăm că faptul că nu avem un handicap, nu este o normalitate, ci un dar.

   Sau la cealaltă extremă, să avem impresia că sun­tem mereu apărați de a ni se întâmpla ceea ce altora li se întâmplă: boală, han­dicap, etc.

   Handicapul este o lipsă, e ceva neterminat, ceva ce funcționează prost sau altfel, e însă un lucru care ne poa­te învăța enorm de multe, cu prețul unei suferințe enor­me: aceea de a prețui viața ca dar, sănătatea ca un ca­dou, pe care Domnul ni le dă­ruiește ca să Ii înțelegem mă­rirea în această lume, ca noi să creăm această lume spre slava Lui și întru împărăția lui Dumnezeu.

   Handicapul e îngăduit de Domnul. O lume perfec­tă deja aici, fără boli și han­dicapuri, o lume după ima­ginea Sa ne-ar mai încuraja oare spre dorința de mântu­ire, ne-ar mai pregăti oare pentru asta? Nu ne-ar crea oare în plus o altă iluzie că și mântuirea e ceva ce ni se datorează, și nu ceva pen­tru care Fiul lui Dumnezeu s-a sacrificat ca noi să schim­băm viața noastră de aici și acum...

   Această reflecție merită extrapolată către tot ce re­prezintă viața noastră.Toate etapele din viața unui om, care de-a lungul istori­ei păreau mai la îndemână ca astăzi, căsătoria, procreația, trebuie privite ca un dar, și nu ca ceva ce ni se dato­rează, care trebuie să ni se întâmple. Poate asta ne-ar ajuta sa nu ne mai punem veșnica întrebare: de ce eu? De ce mie? De ce nu mă pot căsători? De ce nu pot avea copii? De ce am o boală incurabilă? De ce copilul meu e handicapat? De ce? De ce? Oare Hristos nu a venit în lume ca nu cumva să nu ne mai punem aceste întrebări inutile, ci doar să Ii urmăm exemplul, purtându-ne cru­cea în această lume, ce poate deveni mai bună, spre mân­tuirea noastră, a tuturor?

   E doar o reflecție despre iluziile normalității, despre handicapul care poate apărea oricând în noi, în viața noastră și despre viața în sine ca un neprețuit dar.

Camelia Dascălu, Paris