Nu vă speriaÅ£i, nu e un arti­col de psiha­naliză, care să vă îmbibe de tot felul de interpretări despre ce sun­tem fiecare. Este doar o reflecÅ£ie despre normalitate ÅŸi limitele ÅŸi iluziile ei, despre via­Å£a, sănătatea ÅŸi toate ale vieÅ£ii ca dar, ÅŸi nu ca normalitate obligatorie.

   De vreo 6 ani, Domnul mi-a îndreptat paÅŸii mai întâi într-un demers intelectual, apoi de vreun an ÅŸi jumătate, într-un demers mai practic, spre autism. Autismul pare din ce în ce mai cunoscut tuturor, toată lumea are cunoÅŸtinÅ£ă de o etichetă de genul: copii interiorizaÅ£i în lumea lor, care nu vorbesc, care au mici ticuri, interese ciudate, etc. E un fel de a spune pe scurt într-un limbaj sim­plu ceea ce reflectă o realitate medicală: un handicap neuro-biologic care atinge comu­nicarea, socializarea ÅŸi comportamentul, ÅŸi care de cele mai multe ori e însoÅ£it de defi­cienÅ£ă intelectuală, ceea ce are ca o conse­cinÅ£ă un limbaj retardat sau absent.

   Ceea ce nu se poate însă descrie, e acea singurătate care te bruschează, te invadea­ză ÅŸi te invită să o pătrunzi, să o împărtă­ÅŸeÅŸti cu copilul sau adultul de lângă tine, care trăieÅŸte acest lucru. Cel mai dificil e faptul că intrăm într-o luptă cu această sin­gurătate (care nici mai mult nici mai puÅ£in caracterizează un mod cognitiv de a funcÅ£i­ona diferit de cel aÅŸa-zis normal), încercând să îl schimbăm pe cel de lângă noi, prin nor­mele noastre, educaÅ£ia, tot ceea ce am învă­Å£at secole de-a rândul că e normal. Proiectul în sine e coerent, creÅŸtin ÅŸi constructiv din­colo de toate, el însă ascunde undeva un fel de mândrie a normalităÅ£ii, care ne apare ca un merit uneori, sau ca ceva ce era firesc să fie aÅŸa....

   Problema e că dacă gândim astfel, ris­căm pe de o parte să ne trezim în faÅ£a han­dicapului nepregătiÅ£i, punându-ne între­barea „de ce eu, de ce noi?”. Sau să devenim maniaci întrebându-ne dacă autismul sau alte handica­puri se iau, se transmit? Sau pur ÅŸi simplu, să nu reali­zăm că faptul că nu avem un handicap, nu este o normalitate, ci un dar.

   Sau la cealaltă extremă, să avem impresia că sun­tem mereu apăraÅ£i de a ni se întâmpla ceea ce altora li se întâmplă: boală, han­dicap, etc.

   Handicapul este o lipsă, e ceva neterminat, ceva ce funcționează prost sau altfel, e însă un lucru care ne poa­te învăÅ£a enorm de multe, cu preÅ£ul unei suferinÅ£e enor­me: aceea de a preÅ£ui viaÅ£a ca dar, sănătatea ca un ca­dou, pe care Domnul ni le dă­ruieÅŸte ca să Ii înÅ£elegem mă­rirea în această lume, ca noi să creăm această lume spre slava Lui ÅŸi întru împărăÅ£ia lui Dumnezeu.

   Handicapul e îngăduit de Domnul. O lume perfec­tă deja aici, fără boli ÅŸi han­dicapuri, o lume după ima­ginea Sa ne-ar mai încuraja oare spre dorinÅ£a de mântu­ire, ne-ar mai pregăti oare pentru asta? Nu ne-ar crea oare în plus o altă iluzie că ÅŸi mântuirea e ceva ce ni se datorează, ÅŸi nu ceva pen­tru care Fiul lui Dumnezeu s-a sacrificat ca noi să schim­băm viaÅ£a noastră de aici ÅŸi acum...

   Această reflecÅ£ie merită extrapolată către tot ce re­prezintă viaÅ£a noastră.Toate etapele din viaÅ£a unui om, care de-a lungul istori­ei păreau mai la îndemână ca astăzi, căsătoria, procreaÅ£ia, trebuie privite ca un dar, ÅŸi nu ca ceva ce ni se dato­rează, care trebuie să ni se întâmple. Poate asta ne-ar ajuta sa nu ne mai punem veÅŸnica întrebare: de ce eu? De ce mie? De ce nu mă pot căsători? De ce nu pot avea copii? De ce am o boală incurabilă? De ce copilul meu e handicapat? De ce? De ce? Oare Hristos nu a venit în lume ca nu cumva să nu ne mai punem aceste întrebări inutile, ci doar să Ii urmăm exemplul, purtându-ne cru­cea în această lume, ce poate deveni mai bună, spre mân­tuirea noastră, a tuturor?

   E doar o reflecÅ£ie despre iluziile normalităÅ£ii, despre handicapul care poate apărea oricând în noi, în viaÅ£a noastră ÅŸi despre viaÅ£a în sine ca un nepreÅ£uit dar.

Camelia Dascălu, Paris