COPILUL AUTIST DIN NOI

   Nu vă speriaţi, nu e un arti­col de psiha­naliză, care să vă îmbibe de tot felul de interpretări despre ce sun­tem fiecare. Este doar o reflecţie despre normalitate şi limitele şi iluziile ei, despre via­ţa, sănătatea şi toate ale vieţii ca dar, şi nu ca normalitate obligatorie.

   De vreo 6 ani, Domnul mi-a îndreptat paşii mai întâi într-un demers intelectual, apoi de vreun an şi jumătate, într-un demers mai practic, spre autism. Autismul pare din ce în ce mai cunoscut tuturor, toată lumea are cunoştinţă de o etichetă de genul: copii interiorizaţi în lumea lor, care nu vorbesc, care au mici ticuri, interese ciudate, etc. E un fel de a spune pe scurt într-un limbaj sim­plu ceea ce reflectă o realitate medicală: un handicap neuro-biologic care atinge comu­nicarea, socializarea şi comportamentul, şi care de cele mai multe ori e însoţit de defi­cienţă intelectuală, ceea ce are ca o conse­cinţă un limbaj retardat sau absent.

   Ceea ce nu se poate însă descrie, e acea singurătate care te bruschează, te invadea­ză şi te invită să o pătrunzi, să o împărtă­şeşti cu copilul sau adultul de lângă tine, care trăieşte acest lucru. Cel mai dificil e faptul că intrăm într-o luptă cu această sin­gurătate (care nici mai mult nici mai puţin caracterizează un mod cognitiv de a funcţi­ona diferit de cel aşa-zis normal), încercând să îl schimbăm pe cel de lângă noi, prin nor­mele noastre, educaţia, tot ceea ce am învă­ţat secole de-a rândul că e normal. Proiectul în sine e coerent, creştin şi constructiv din­colo de toate, el însă ascunde undeva un fel de mândrie a normalităţii, care ne apare ca un merit uneori, sau ca ceva ce era firesc să fie aşa....

   Problema e că dacă gândim astfel, ris­căm pe de o parte să ne trezim în faţa han­dicapului nepregătiţi, punându-ne între­barea „de ce eu, de ce noi?”. Sau să devenim maniaci întrebându-ne dacă autismul sau alte handica­puri se iau, se transmit? Sau pur şi simplu, să nu reali­zăm că faptul că nu avem un handicap, nu este o normalitate, ci un dar.

   Sau la cealaltă extremă, să avem impresia că sun­tem mereu apăraţi de a ni se întâmpla ceea ce altora li se întâmplă: boală, han­dicap, etc.

   Handicapul este o lipsă, e ceva neterminat, ceva ce funcționează prost sau altfel, e însă un lucru care ne poa­te învăţa enorm de multe, cu preţul unei suferinţe enor­me: aceea de a preţui viaţa ca dar, sănătatea ca un ca­dou, pe care Domnul ni le dă­ruieşte ca să Ii înţelegem mă­rirea în această lume, ca noi să creăm această lume spre slava Lui şi întru împărăţia lui Dumnezeu.

   Handicapul e îngăduit de Domnul. O lume perfec­tă deja aici, fără boli şi han­dicapuri, o lume după ima­ginea Sa ne-ar mai încuraja oare spre dorinţa de mântu­ire, ne-ar mai pregăti oare pentru asta? Nu ne-ar crea oare în plus o altă iluzie că şi mântuirea e ceva ce ni se datorează, şi nu ceva pen­tru care Fiul lui Dumnezeu s-a sacrificat ca noi să schim­băm viaţa noastră de aici şi acum...

   Această reflecţie merită extrapolată către tot ce re­prezintă viaţa noastră.Toate etapele din viaţa unui om, care de-a lungul istori­ei păreau mai la îndemână ca astăzi, căsătoria, procreaţia, trebuie privite ca un dar, şi nu ca ceva ce ni se dato­rează, care trebuie să ni se întâmple. Poate asta ne-ar ajuta sa nu ne mai punem veşnica întrebare: de ce eu? De ce mie? De ce nu mă pot căsători? De ce nu pot avea copii? De ce am o boală incurabilă? De ce copilul meu e handicapat? De ce? De ce? Oare Hristos nu a venit în lume ca nu cumva să nu ne mai punem aceste întrebări inutile, ci doar să Ii urmăm exemplul, purtându-ne cru­cea în această lume, ce poate deveni mai bună, spre mân­tuirea noastră, a tuturor?

   E doar o reflecţie despre iluziile normalităţii, despre handicapul care poate apărea oricând în noi, în viaţa noastră şi despre viaţa în sine ca un nepreţuit dar.

Camelia Dascălu, Paris