Încerc să-mi amintesc când am aflat pri­ma dată de existenţa lui Moş Nicolae, însă nu reuşesc... Eram prea mică, de vârstă fragedă, ştiu doar că îi scriam scrisori pe diferite foi colorate, cu creioane şi carioci şi-i dese­nam chipul aşa cum mi-l imaginam eu la acea vre­me. Nu l-am văzut niciodată, în schimb trecea în fi­ecare an, indiferent de cât de bogat sau sărac era, indiferent de faptele mele, el venea. Sincer, mi-e dor de emoţia teribilă cu care îmi pregăteam ghetuţele, de gustul dulce al dorinţelor secrete din noaptea lui, de aşteptarea copilărească, de gândul uşor vinovat, de mărturisirile ce le făceam în dreptul icoanei a unor păcate fără de păcat, spuse de o copilă inocen­tă şi naivă, emoţiile cu care mă pregăteam şi le strân­geam într-o singură dorintă pe care doar lui i-o spu­neam... Şi venea... Venea în fiecare an dar nu mă copleşea de cadouri.

O să mă întrebaţi de ce nu l-am ales pe Moş Crăciun să-i cer lui mulţime de cadouri, poate că el era mai bogat. Nu-mi dădeam seama atunci dar acum văd cum, sub ochii noştri, înlocuim un sfânt ocrotitor al copiilor şi al lumii, cu o imagine fabri­cată în laboratoarele americane Coca-Cola, un bă­trân în costum roşu care se bucură de licoarea ră­coritoare şi se lăfaie în spoturi publicitare aducătoare de mulţi bani.

Înaintăm în vârstă, creştem şi odată cu noi cresc şi pretenţiile; nu mai aşteptăm un Moş Nicolae al bomboanelor şi jucăriilor, nu-i mai scriem lui aşa cum o făceam altă dată; la vârsta asta tinzi să nu mai crezi în el... Acum îl aşteptăm pe MoşCrăciun sperând că el va fi mult mai darnic. Uităm de copilărie prea repede şi, când ajungem maturi cerem copilăria înapoi, uităm de noi, nu suntem cuminţi dar toţi cerem să ni se dea, însă noi nu fa­cem nimic. Vrem cu disperare şi plângem să ni se dea ce e al nostru!

Ne plictisim de noi, vrem să fim oameni mari, ne gândim cum să facem bani, ne pierdem sănăta­tea în a face bani cu orice preţ apoi cerem celui de Sus sănătatea. Ridicăm ochii spre Cer doar ca să ştim dacă trebuie să ne luăm umbrelele cu noi... Cu toţii muncim, însă muncim doar fizic iar răs­plata e aceeaşi.

Lui Moş Nicolae nu trebuie să-i oferi nimic, nici promisiuni, nici poezii învăţate pe de rost; e suficient să te gândeşti la el, să-ţi pui o dorintă, săi te închini lui. E mai viu şi mai real decât oricare moş coborât pe hornul casei sau teleportat într-o sanie cu reni. Sărbătoarea lui e simplă şi smerită, nu se măsoară în puzderia de cadouri, în jucării sofisticate sau în haine de firmă, ajunge doar un gest, o mângâiere, o felie de cozonac aburind...

Sfântul nu se vede, nu se arată, el lucrează în ascuns, el e protectorul casei, a tot ceea ce înseam­nă frumos, inocent. Nu-i trebuie reclame în oferte promoţionale prin magazine, nu e folosit în afaceri profitabile, lui îi stă bine acolo unde e. Discret şi refugiat pe peretele unei biserici, el luminează o lume întreagă şi e prezent mereu la orice vârstă. De ce Moş Crăciun nu-şi continuă afacerea şi vara pe sticlele de Coca-Cola? Sau primăvara, toamna? Doar iarna... la promoţie, pentru o zi. L-aş numi gestionar al fericirilor de o zi...

E limpede că toţi avem undeva, înăuntrul nos­tru, un suflet de copil. într-un final, nu contează vârsta, e doar o cifră aparentă în buletin, impor­tant este pe cine luăm ca protector al sufletului nostru de copil. Aşadar, trebuie să învăţăm să ne curătăm nu numai ghetuţele ci şi sufletele, căci da­rul lui Moş Nicolae este în primul rând o rază de sperantă, de bucurie şi de credinţă în Dumnezeu.

Doamne binecuvintează-ne pe toţi iar azi, în­deosebi, pe cei ce poartă numele Sfântului Nicolae!

Alina Zara, Paris