Însă, timp de doi ani de la desfășurarea acestui eveniment, activitățile tinerilor au fost puține din cauza absenței unui cerc ortodox de prieteni, a unui program liturgic sistematic și variat și din lipsa unui îndrumător care să ne unească în jurul Bisericii. De abia din toamna anului 2006, când a luat ființă parohia „Sfântul Nicolae”, Nepsis a început să se cristalizeze în jurul Părintelui Patriciu Vlaicu. Experiența și tinerețea sufletească a păstorului nostru au adunat tinerii „într-un strigăt”, și, încă din acel moment, aceștia au început să se cunoască la biserică, loc care a găzduit ulterior toate congresele și adunările asociației. S-au început cursuri de muzică bizantină în vederea organizării stranei, dar și a unui mic cor care, la vreme de sărbătoare, s-a pornit cu colindul, binevestind atât sufletelor românilor și belgienilor din comunitatea ortodoxă, cât și deținuților din închisoarea din Bruxelles sau bolnavilor din spitale.

Tinerii au început să se cunoască și mai bine în cadrul unor întâlniri cu caracter variat: editarea unei reviste parohiale lunare, programele catehetice de sâmbătă seara, nelipsitele agape de duminica, proiecții de film urmate de discuții pe teme complexe și de actualitate, meciuri de fotbal la marginea pădurii, drumeții și pelerinaje...

Nu de puține ori, am avut oaspeți de seamă care ne-au încântat prin prezența și prin noblețea lor sufletească. Ne-am putut bucura de blândețea și căldura Înaltpreasfințitului Iosif care ne-a ne-a sădit în inimi cuvânt despre „dragostea prin renunțare” de-a lungul congresului organizat la Bruxelles. Biserica noastră a fost gazda a peste o sută de tineri veniți de pretutindeni cu inimile deschise pentru a asculta și a pune în suflet cuvintele pline de învățătură ale invitaților noștri. Timp de trei zile, am fost purtați pe tărâmuri de poveste de către Pr. Prof. Dr. Constantin Necula de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu. Am cunoscut oameni noi, ne-am rugat împreună, am legat prietenii și, mai ales, am învățat că „dragostea toate le poate”.

Nu la mult timp după aceasta, a poposit în mijlocul nostru Părintele Vasile Gavrilă de la „Biserica Rusă” din București. Bucurie multă ne-a făcut părintele vornind despre pregătirea întâlnirii omului cu Dumnezeu, despre deschiderea porții împărăției cerurilor cea din lăuntrul nostru pentru a-L primi pe Hristos Cel Întrupat pentru mântuirea lumii.

Sunt lucruri mărunte pe care încercăm să le facem în special pentru noi, ca apoi întăriți în dragostea lui Hristos, să dăruim și celorlalți un pic din ale noastre. Acum, la jumătate de deceniu de la înființare, suntem o familie numeroasă, strâns unită în jurul parohiei „Sfântul Nicolae”. Dăm slavă lui Dumnezeu pentru tot și pentru toate! Ce altceva am putea face pentru a ajuta cât mai mult și cât mai bine tinerii din parohie? Dialog, rugăciune, apropiere, grijă, încurajare, sprijin... Căci, „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viața lui să și-o pună pentru prieteni” (Ioan 15, 13).

Profesor de Drept Canonic la Facultatea de Teologie Ortodoxă din municipiul Cluj-Napoca, Părintele Patriciu Vlaicueste unul dintre duhovnicii apropiați sufletelor tinerilor.Astfel la moment aniversar l-am rugat să ne transmită câteva gânduri și răspunsuri.

1)     Dorința de asociere într-un grup dinamic al tinerilor creștini, din dorința de a se elibera de singurătatea citadină este suficientă pentru a pune început bun ca și vlăstar al ortodoxiei într-o societate occidentală?

R: Singurătatea citadină este o consecință a însingurării datorate în primul rând egoismului și cursei pentru mai mult cu orice preț. Atunci când un tânăr devine conștient de valorile creștine, el nu poate să mai zăbovească în această stare, evadează din ea prin dăruire, iar dăruind dobândește încredere în el însuși ca vlăstar viu al comunității. Atașamentul față de un grup de inițiativă creștină este pentru un tânăr un act de atitudine și mărturie care nu știu dacă este suficient, dar cu siguranță este eficient. Fiecare clipă dăruită comuniunii este un pământ bun în care sămânța credinței poate încolți.

2)     Mulți tineri odată ajunși în Occident se apropie de Dumnezeu și de Biserică, lucru care nu s-a realizat poate ani de zile „acasă”, unde există Biserici la fiecare 100 de metri. Care sunt caracteristicile ortodoxiei occidentale și cu ce se diferențiază ea de cea de „acasă”?

R: Ortodoxia din Occident și cea de acasă este una și aceeași. Ortodoxia trăită într-un context dominat de secularizare are, cred eu, particularitatea bradului crescut în munții umbroși. Se zbate să străpungă umbrele, însetat de lumină. Nu este vorba, aici în Occident, de o altă ortodoxie. Într-un context mai secularizat și uneori chiar ostil, setea de hrană sufletească te face să ai căutări mai realiste și să te bucuri atunci când găsești oameni cu aceleași preocupări. Aceasta nu înseamnă că societatea secularizată e mai prielnică trăirilor înalte, ci doar că în acest context, dacă ai ales responsabil calea credinței, trebuie să ai curajul de a ți-o asuma, uneori cu riscuri materiale și chiar profesionale. Asumarea credinței într-un context predominant ateu sau indiferent este în sine un act de mărturie.

3)     „Strâmtă este poarta și îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt care o află” (Matei 7,14). În calitate de tineri creștini aderenți sau nu ai asociației Nepsis, avem datoria de a trăi Ortodoxia. Care ar fi vocația tinerilor în biserică ? Cum putem să dăm prioritate trăirii Ortodoxiei într-o viață din care 80 de procente le petrecem la serviciu?

Creștinismul fiind un mod de viață, el nu poate fi trăit doar în parte. Nu pot fi creștin doar după serviciu. Dacă ajung să consider că tot ceea ce dobândesc este un dar de la Dumnezeu și că serviciul sau școala nu fac excepție, atunci timpul petrecut la serviciu sau la școală va fi și el o trăire a ortodoxiei. Dacă aș putea crede cu adevărat că Domnul m-a așezat sau m-a îngăduit în starea în care sunt și m-a primit în lucrarea pe care o săvârșesc și le-aș face totate ca pentru El, atunci cele și cele 80 de procente ar fi o trăire creștină. În perioadele grele de la începutul creștinismului, păgânii erau uimiți de corectitudinea, râvna și iubirea creștinilor. Dacă am cultiva și noi aceste virtuți acolo unde suntem chemați la slujire, atunci am dovedi că dăm prioritate ortodoxiei.

4)     Din dorința de a merge spre sfințenie ne împotmolim adesea într-un „clei moralist puritan”, incercând să transformăm asociația de tineri într-un grup lipsit de verticalitate duhovnicească. Cum poate fi evitat acest lucru?

 Eu am văzut și văd în tinerii din Nepsis, persoane entuziaste și căutători ai unei verticalități duhovnicești. În orice comunitate pot să apară dificultăți și derapaje, dar ele pot fi evitate sau corectate prin dialog sincer, lipsit de ambiții și prejudecăți. Din păcate unii consideră viața creștină ca fiind depășită și chiar dacă se numesc creștini doresc să trăiască un libertinaj, uneori camuflat în atitudini pioase sporadice. Eu cred că trebuie să fiți adevărați. Atitudinea creștină nu poate să fie puritanistă deoarece în trăirea învățăturii lui Hristos excesele sunt corectate în cadrul relației cu duhovnicul și cu comunitatea. Problema este că uneori diminuăm exigențele datorită propriilor slăbiciuni și numim excese rânduiala și nerânduiala o ridicăm la rang de normalitate. 

5)     Teama de a spune ce gândim ne face să ne pierdem simțul autocritic, fugim de realitate, gândind că alții ne vor răul, ne supunem orbește legilor firii, aplicăm porunci rupte aleatoriu din Biblie și devenim ignoranți. Nu punem întrebări când ni se dă prilejul în conferințe (activitate de bază a tinerilor) ca să nu tulburăm „căldicelul” în care trăim unii. Până unde ar trebui să meargă îndrăzneala în a spune ceea ce gândim și când se desparte ea de bunul simț?

Tare bine ar fi dacă am ajunge să înțelegem legile firii, pentru că atunci am înțelege pur și simplu legea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu a pus în fire legi rele, omul în răzvrătirea lui a adoptat o atitudine de pervertire a legilor firii printr-o goană după senzațional. Tânărul trebuie să aibă îndrăzneala de a întreba, dar și determinarea de a lua în seamă răspunsul. Pilda tânărului bogat care a refuzat să-L urmeze pe Hristos pentru mulțimea bogățiilor este elocventă.

Nu îmi dau seama ce este mai important: să întrebi sau să primești să urmezi răspunsurilor primite. A ști ce să întrebi este deosebit de dificil, dar în întâlnirile duhovnicești această dificultate trebuie să fie înlăturată pentru că acolo nu ar trebui să fie prejudecăți, orgolii și egoism. Nici o întebare venită dintr-o căutare sinceră nu este nepotrivită. Dacă ai nevoie de răspuns, atunci când îl primești trebuie să te bucuri și să-l urmezi. Altfel întrebările și răspunsurile nu își au sensul.

6)     Cum putem să ne îndepărtăm de pericolul mediocrității duhovnicesti și al pustiei consumiste în care suntem tentați să cădem?

Cuvântul mediocru este echivalent cu cuvântul căldicel folosit în scriptură. Căldicelul este cel ce crede că se poate și așa, cu jumătăți de măsură. În ceea ce privește viața în Hristos, nu putem juca duplicitar. Ori Îl lăsăm pe Hristos să trăiască în noi, ori Îl refuzăm. Atitudinea șovăitoare inventează falși hristoși, așa cum spune Evanghelia. Cel ce vrea să trăiească în Hristos doar din când în când, nu ajunge să trăiească în El pentru că însăși această atitudine dovedește că nu L-a cunoscut. Dar trăirea în Hristos nu trebuie să ne sperie. Ea este firescul și toată trăirea străină de Hristos este rezultatul pervertirii firii. Un creștin se poate bucura în Hristos, poate sărbători în Hristos, poate să poarte greutatea suferinței în Hristos, totul e posibil în Hristos, cu condiția să Îl cunoști. Această cunoaștere vine din primirea Cuvântului lui Dumnezeu începând cu Scriptura și continuând cu Scriptura trăită în scrierile și viețile Sfinților. Ar trebui  avem ca prioritate primirea Cuvântului lui Dumnezeu în mintea și inimile noastre și aceasta ne-ar face să depășim mediocritatea.

7)     Care este drumul ce trebuie ales ca să ne facem utili, oferindu-le celorlalți din jur ceea ce Hristos ne dăruiește zilnic: dragoste, înțelegere și iertare? Cum am putea reuși să menținem vie flacară credinței?

Eu cred că trebuie să fim disponibili tot timpul, și atunci când Hristos vorbește sufletelor noastre, să reușim să îi deslușim îndemnul și să trăim dragostea, înțelegerea, iertarea, milostenia, perseverența și celelalte virtuți. Flacăra credinței poate fi întreținută în noi doar dacă ne lăsăm mistuiți de focul iubirii creștine care arde dar niciodată nu epuizează.

8)     Vă rugăm să ne transmiteți un gând la moment aniversar, când asociația Nepsis împlinește 10 ani de activitate.

Fiți consecvenți cu ceea ce sunteți și trăiți creștinește acolo unde învățați sau lucrați. Hristos contează pe mărturia faptelor fiecăruia dintre noi.

Fiți îngăduitori cu frații voștri întru credință, o îngăduință responsabilă, și evitați să vă lăsați prinși de lipsa de răbdare și de suspiciune. Hristos este lucrător în voi, în fiecare dar mai ales în actele de manifestare a comuniunii.

La mulți ani!

Echipa NEPSIS, Bruxelles