Arhimandrit Symeon : Aș vrea mai întâi să mulțumesc Maicii Starețe și tuturor surorilor din această sfântă mănăstire pentru primirea călduroasă pe care ne-au făcut-o. Åžederea noastră aici va fi din păcate foarte scurtă, dar aș vrea să le asigur că nu le vom uita. Iar acum, ce cuvânt așteptați sfințiile voastre de la mine ?

Maica Stareță: Ce știți că trebuie monahilor și monahiilor, pentru ascultare, pentru smerenie...

Arhimandrit Symeon : Toate acestea sunt de trebuință. Dar poate că timpul de care dispunem este prea scurt pentru a vorbi despre mai multe lucruri. Pentru că gândesc că adesea li s-a vorbit maicilor despre ascultare, despre rugăciune, și despre toate aceste virtuți ale vieții de mănăstire, aș vrea, pentru început, să nu subliniez decât ceea ce are a face cu lupta împotriva patimii acediei.

Pentru un călugăr sau o maică, este nevoie de inspirație. Ne deprindem cu inspirația la începutul vieții de monah, dar după un timp, cu trecerea anilor, viața riscă să devină monotonă, și putem pierde din vedere țelul către care trebuie să tindem. Åži atunci începem să pierdem de fapt rațiunea stării noastre de monah sau de monahie. Åži începem să găsim tot felul de defecte în mănăstire, cu Maica stareță, cu celelalte maici.

Starețul Siluan, sfântul Siluan, subliniază că atunci când vedem toate aceste defecte în jur, este dovada că am pierdut nu numai inspirația duhovnicească, ci și harul Sfântului Duh. Există o zicere, un dicton sau un aforism, care nu este creștin și care spune cam așa, — și aici trebuie atenție (în sensul cel bun) : « Nu vedem lucrurile așa cum sunt, ci așa cum suntem noi înșine». Atunci când vedem în jur tot felul de rele, este dovada că am pierdut soarele dinlăuntru. Åži cred că este foarte importantă această idee, anume că lumea dinafară în care ne aflăm nu are însemnătate, ceea ce are însemnătate este să avem harul Sfântului Duh.

În timpul acestui scurt pelerinaj, am avut ocazia să prânzim în mai multe mănăstiri, și am admirat ordinea desăvârșită a servirii la mese, și mai ales grija cu care surorile sau frații ne serveau. Văzându-i, mi-am amintit de un pasaj din viața Sfântului Siluan. Sfântul Siluan a primit de două ori în viața sa, în două momente deosebite, harul Sfântului Duh. Prima oară a fost când lucra la moara de la Sfântul Pantelimon la Muntele Athos : a văzut pe Hristos în locul icoanei din biserică. Åži s-a umplut de harul Sfântului Duh din acea clipă, de care și-a amintit toată viața lui. Acesta i-a îngăduit să rabde toate ispitele pe care le-a avut de suferit. A doua oară când a primit un mare dar de har simțit, a fost când slujea la masă pe călugării de la Sfântul Pantelimon într-o zi de sărbătoare. Astfel, uneori, oamenii se gândesc : e plictisitor să fiu nevoit să slujesc la masă sau să fac o ascultare, dar nu este bine să reacționăm așa. Sfântul Siluan a subliniat că nicio muncă nu înjosește pe om : singurul lucru care înjosește pe om este păcatul. Să reținem această idee care spune că rangul social sau munca pe care o facem nu au importanță. Sfântul Siluan spunea iarăși : în societate, unul este rege, altul este profesor sau fierar, altul țăran, nu contează. Ceea ce contează este să iubim pe Hristos. Să iubim pe Dumnezeu.

Acum fac o asociere de idei, dar fără nicio legătură istorică : Părintele Sofronie ne spunea cu ocazia unei convorbiri duhovnicești că oamenii care vin în mănăstirea noastră pot crede că e dezordine. Noi suntem într-o mănăstire din Anglia. Spunea : pentru mine, nu e important să se știe dacă în mănăstirea noastră este sau nu dezordine ; ceea ce este important, e să fie duhul lui Hristos. Astfel viața călugărească, așa cum o văd eu, constă înainte de toate în a urma pe Hristos. Åži vedem că asta au făcut toți sfinții. Au trăit după poruncile lui Hristos.

Vedeți că nu vorbesc despre aspectele exterioare ale vieții călugărești, încerc să vorbesc despre aspectul ei lăuntric, iar acest aspect lăuntric este Evanghelia lui Hristos. În mănăstirea noastră, avem ca slujbă de obște rugăciunea lui Iisus. Este un lucru cu totul excepțional ca rugăciunea lui Iisus să fie slujbă de obște. Ne plac foarte mult slujbele bisericii, dar pentru motive pe care le-am explicat deja în altă parte, și pe care nu le voi relua aici, aceasta nu este o invenție sau o simplă idee, este realitatea în care trăim. Dar ea nu contravine făgăduințelor făcute în viața de monah. Deoarece un lucru deosebit este că în timpul slujbei de tundere în monahism, în schima mare sau în schima mică nu se spune nicăieri că monahul trebuie să ia parte la slujbele bisericești. Dar se spune că monahul trebuie să aibă întotdeauna pe buze și în inimă rugăciunea lui Iisus : « Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul ». Cred că în vremea noastră, rugăciunea lui Iisus este un dar deosebit pe care ni l-a făcut Dumnezeu. Sub forma aceasta a apărut în Occident Ortodoxia. Mai întâi cu acea cărticică intitulată Pelerinul rus. Cred că, pentru vremea noastră, concentrarea asupra rugăciunii lui Iisus și toată tradiția care o însoțește este o cale pe care Dumnezeu ne-o arată cu osebire.

Cred că lucrul acesta este adevărat și pentru monahi și pentru mireni.

Va urma