Pentru alții, acasă înseamnă Biserica și tot ce ține de o cultură a Bisericii: Sfânta Liturghie, cântările de la strană, obiceiurile de la sărbătorile mari. Nu degeaba se umplu bisericile noastre în noaptea de Înviere. Dincolo de credință, este încercarea de a regasi acel „acasă” al unui ritual care ne‑a intrat în sânge ca neam, nu numai ca persoană. Pentru alții, acasă înseamnă Hristos Însuși, nu satul bunicilor, nici mama, nici tata, nici cântările bisericești, ci Hristos Însuși, Cel care pretutindenea este, dar nu are niciodată unde să Își plece capul. Pentru ei, dorul de acasă nu înseamnă dorul de un loc sau de un om, ci a tânji cu durere după Domnul. Pentru ei, a ajunge acasă nu înseamnă a se întoarce într‑un loc imaginar, dintr‑un trecut idealizat, pe care l‑am construit în mintea noastră. A ajunge acasă înseamnă a merge tot înainte, până ieșim din lumea asta și intrăm în Împărăția lui Hristos, acolo unde suntem cu adevărat noi înșine. Toți suntem pelerini în viața asta. Toate trec aici, toate se sting, toate se duc. Dacă rămâne ceva, rămâne ceea ce trece peste pragul morții și se adună în Împărăția lui Dumnezeu. De asta sfinții lasă totul în urmă, pentru a câștiga singurul lucru care rămâne: pe Domnul.

Mănăstirea noastră stă sub ocrotirea Sfinților celți. Mulți dintre ei și‑au trăit viața într‑un permanent pelerinaj, mergând din loc în loc, fără să se stabilească undeva. Făceau asta dintr‑un adânc al înțelepciunii și dintr‑o iubire de Dumnezeu mai presus de ce putem înțelege noi, care ne lipim cu toată ființa de pământ. Sfinții știu că „acasă” înseamnă „la Domnul” și luptă să crească în Hristos, luptă să nu se facă una cu pământul din care suntem toți făcuti. Sfinții sunt acasă oriunde și nicăieri. Țara lor, familia lor, moștenirea lor este toată zidirea Domnului, oriunde îi poartă viața. A fi departe de propriile rădăcini, a te rupe intenționat de rădăcinile tale de pământ este o formă de mucenicie, iar sfinții luptau cu putere să se învrednicească de cununa acestei mucenicii. Să mori pentru Hristos se face prin vărsare de sânge (sfinții mucenici), prin omorârea voii proprii (viața monahală) sau prin ruperea rădăcinilor care ne unesc de lumea asta întru a prinde rădăcini în Împărăție. Sfinții celți numeau crucea asta „mucenicie verde” și o țineau la mare cinste.

Cei mai mulți dintre noi am plecat din țară din motive care nu aveau de a face cu viața duhovnicească, dar nu asta contează. Nu contează de ce am plecat, contează de ce rămânem și cum ne formează distanța dintre noi și țară. Ca întotdeauna, modelul nostru în toate este Hristos Domnul și sfinții care s‑au format dupa chipul și asemănarea Lui.

„Străinatatea” lui Hristos este Întruparea Domnului. Ce „străinătate” poate fi mai îndepărtată decât să te pogori din Ceruri și să te îmbraci în trup de pământ? Ce „străinătate” poate fi mai grea decât să se îmbrace Ziditorul în zidire, Cel fără de moarte în trup muritor? Dumnezeu Însuși Se face pelerin din iubire pentru zidirea lui, din iubire pentru noi. Iar Sfinții se fac pelerini din iubire pentru Domnul și lumea întreagă. Și Domnul și sfinții lasă în urmă totul, din dragoste, ca să îmbrățișeze în iubirea lor ce găsesc dinainte‑le. Străinătatea este o mare binecuvântare, dacă o primim ca pe un dar din partea lui Hristos, Cel ce S‑a pogorât din „casa” Lui din iubire pentru lume, ca să ne facă pe toți părtași dumnezeirii Lui.

Avem multe de învățat de la Hristos și de la sfinții Lui. Pentru ei, străinătatea, înstrăinarea de ceea ce înseamnă „acasă” este o cruce pe care o vor, pe care o cinstesc și o caută. Ca orice cruce, este plină de durere și duce de multe ori la moarte; moartea sfinților mucenici sau chiar Răstignirea Domnului sunt „cununa” acestei înstrăinări. Însă ei se înstrăinează din iubire, și tot ce faci din iubire mântuiește. Avem de învățat să ne purtăm crucile cu bucurie, cu cinste și din dragoste unii pentru alții și pentru Hristos. Când vom avea iubirea sfinților pentru Dumnezeu și pentru frații noștri, durerea celor din afara granițelor țării, durerea înstrăinării de ceea ce iubim în lumea asta ne va bucura inima peste măsură, pentru că vom vedea în noi înșine împlinindu‑se taina iubirii: răstignirea din iubire ucide pământul din noi, dar mântuiește sufletul.