Oriunde ne uităm în jurul nostru, dacă vrem să vedem, Domnul ne‑a pus înaintea ochilor înțelepciune și învățătură despre noi înșine și despre viața veșnică. Același copac poate crește înalt și frumos, dacă este ascuns în văile insulei, sau poate fi deformat și bătut de vânturi, dacă a prins rădăcini în calea furtunilor. Același om, într‑o aceeași viață, poate deveni sfântul pe care l‑a avut Domnul în minte când l‑a zidit sau se poate întoarce în nimicul din care l‑a făcut Domnul. Toți avem în noi sămânța imaginii lui Dumnezeu, dar și sămânța țărânii din care suntem făcuți. Depinde de noi care sămânță moare și care dă roadă.

Lăsăm în urmă un an înfiorător de greu. Mai mult ca niciodată, trebuie să găsim puterea de a transforma ispitele vieții în binecuvântare, în ocazii de creștere și de mântuire. Mulți dintre noi am văzut cu ochii noștri suferința celor iubiți și asta a lăsat urme adânci în inimile noastre. Durerea asta ne poate înălţa sau ne poate ucide. Durerea asta ne poate fi hrană duhovnicească sau otravă.

Dacă rămânem tari în credință și în nădejde vom ieși împreună din ispita aceasta, mai buni, mai blânzi, mai iertători, mai aproape de Imaginea Domnului din noi. Dacă alegem să rămânem Una cu Domnul vom fi ca rădăcinile care nu sunt distruse de ger și furtuni, ci se întăresc în timpul iernii și prind viață nouă, ascunse adânc în pământul pădurilor.

Nimeni nu poate construi o viață binecuvântată pe temelia urii și a dorinței de răzbunare. Niciun copac nu crește unde apa e otrăvită, niciun sfânt nu se sfințește prin ură și răzbunare. Nu contează că reacțiile acestea sunt firești, că ura pe care o simțim îşi are justificările ei. Ura nu este niciodată „firească”, la un sfânt, pentru că un sfânt se împărtășește de firea întreagă a omului, așa cum o vedem în Hristos Domnul. Ura îi este „firească” numai celui care a căzut din chemarea lui spre sfințenie, celui care alege să se hrănească din otrava cu care ne îmbie lumea, nu din Viața spre care ne cheamă Domnul.

Oricine se hrănește cu Hristos se va desăvârși în asemănarea cu Hristos. Oricine se hrănește cu otrava lumii se va desăvârși în asemănarea lui cu lumea și va fi deformat de otrava pe care a primit‑o în inimă. Va pierde frumusețea Chipului din el, va pierde unica șansă de a deveni el însuși.

Când Hristos ne poruncește să nu judecăm, trebuie să întoarcem și celălalt obraz și să îi iubim pe cei care ne fac rău, căci Domnul nu se îngrijește numai de binele dușma-nilor noștri. Când Hristos ne poruncește să ne iubim vrăjmașii, o face în primul rând pentru binele nostru, nu al lor. Primii care beneficiază, primii care se sfințesc din împlinirea acestei porunci suntem noi, nu vrăjmașii noștri.

Hristos știe că dacă ne deschidem urii vom deveni ură. Domnul știe că dacă nu ne împotrivim acestei ispite, dacă nu luptăm să ne curățăm de otrava lumii, otrava asta ne va intra în inimă și vom deveni noi înșine ființe otrăvitoare, fântâni de otravă pentru noi înșine și pentru cei din jurul nostru.

Iar asta ar fi o risipă atât de dureroasă..., pentru că putem fi atât de frumoși, putem fi atât de minunați! Toți, de la primul om până la ultimul, suntem zidiți după Chipul lui Hristos. Toți avem un potențial uriaș de sfințenie și frumusețe duhovnicească. Un singur om care se deschide urii, un singur om care se hrănește din otrava asta și devine el însuși otrăvitor, fie și numai un singur om care își ratează șansa de a străluci în frumusețea cu care Domnul l‑a zidit este o risipă nesfârșit de mare – nu numai pentru el, ci pentru noi toți, pentru întreaga zidire.

Hristos ne cheamă pururi spre El. Indiferent cât de jos am căzut, indiferent de câte ori am căzut, Hristos ne pune de fiecare dată înainte șansa unui nou început. Tot ce Îi cer Bunului Dumnezeu – pentru mine, pentru obștea mănăstirii noastre și pentru lumea întreagă – este să ne dea puterea să punem acest început bun. Să ne dea Domnul puterea să respingem otrava acestei lumi, ura ei, setea ei de răzbunare, graba ei de a judeca fără mila și fără smerenie.

Să fie acest an începutul creșterii noastre întru Domnul. Să nu permitem otrăvii acestei lumi să ne intre în inimă și să ne fie hrană, ci să învățăm să iertăm, să ne hrănim din dragostea lui Hristos și să creștem întru asemănarea cu El.

Este atâta frumusețe în jurul nostru și în noi înșine! Este atâta frumusețe în fiecare dintre noi, chiar și în cei căzuți, în cei care sunt stăpâniți de păcat, în cei care ne vor răul și sunt stăpâniți de ură. În fiecare dintre noi, în străfundul ființei noastre, sub straturile de păcat cu care ne acoperim toți de‑a lungul vieții se ascunde aceeași comoară: chipul mult iubit al Mântuitorului, chipul lui Hristos, cu care este pecetluit fiecare om adus de Dumnezeu din neființă la ființă. Mulți am uitat de comoara asta îngropată în noi mai adânc decât propria inimă, dar ea este acolo și continuă să străluceasca în întunericul păcatului nostru. Să ne dea Domnul bucuria de a vedea în veșnicie strălucirea comorii acesteia – în noi înșine și în toată zidirea Lui.