• Despre așezămintele mănăstirilor de obște și despre tămăduirea celor opt păcate principale (12 cărți); 

• Convorbiri cu Părinții (24 de cărți); 

• Despre întruparea Domnului. Contra lui Nestorie (șapte cărți). 

În Filocalia Întâi, Sfântul Ioan Casian alcătuiește, pe la anul 420, scrierea Despre așezămintele mănăstirilor de obște și despre tămăduirea celor opt păcate principale, în corespondenţa cu episcopul Castor din Apta Julia. Lucrarea este împărțită în două părți, iar în cea de‑a doua găsim și tema pe care o vom aborda în continuare, adică lupta împotriva duhului întristării. Acest duh întunecă sufletul ca să nu poată avea nicio vedere duhovnicească și‑l oprește de la toată lucrarea cea bună. Când duhul acesta viclean tăbărăște asupra sufletului, și‑l întunecă, nu‑i mai îngăduie să‑și facă rugăciunile cu osârdie, nici să stăruie cu folos pe lângă sfintele citiri și nu rabdă ca omul să fie blând și smerit față de frați. Îi pricinuiește scârbă față de toate lucrurile și față de însăși făgăduința vieții. Pe scurt vorbind, întristarea tulbură toate sfaturile mântuitoare ale sufletului și îi usucă toată puterea și stăruința, făcându‑l ca pe un ieșit din minţi și legându‑l de gândul deznădejdii. De aceea, dacă avem de gând să luptăm luptă duhovnicească și să biruim cu Dumnezeu duhurile răutății, să păzim cu toată străjuirea inima noastră dinspre duhul întristării.

Căci, precum molia roade haina și cariul lemnul, așa întristarea mănâncă sufletul omului şi îl face să ocolească toată întâlnirea bună, și nu‑l lasă să primească cuvânt de sfat de la prietenii cei adevărați, precum nu‑i îngăduie să le dea răspuns bun și pașnic. Ci, învăluind tot sufletul, îl umple de amărăciune și de nepăsare. În sfârșit, îi pune în minte gândul să fugă de oameni ca de unii ce i s‑ar fi făcut pricină de tulburare și nu‑l lasă să‑și dea seama că nu dinafară vine boala, ci mocnește înăuntru, făcându‑se arătată când vine vreo ispită care o dă la iveală. Căci niciodată nu s‑ar vătăma omul de om dacă nu ar avea mocnind înăuntru pricinile patimilor. De aceea Ziditorul a toate și Doctorul sufletelor, Dumnezeu, Cel ce singur știe rănile sufletului cu de‑amănuntul, nu poruncește să lepădăm petrecerea cu oamenii, ci să tăiem din noi pricinile păcatului și să ştim că sănătatea sufletului se dobândește nu despărțindu‑ne de oameni, ci petrecând și exercitându‑ne cu cei virtuoși. Când, așadar, pentru oarecare pricini, zise „îndreptățite”, ne despărțim de frați, n‑am tăiat pricinile întristării, ci numai le‑am schimbat, fiindcă boala ce mocnește înăuntru se poate aprinde și printr‑alte lucruri. De aceea tot războiul să ne fie împotriva patimilor celor dinăuntru. Căci de le vom scoate pe acestea din inimă, cu darul și cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai cu oamenii, dar și cu fiarale sălbatice vom petrece cu ușurință, cum zice și fericitul Iov: „fiarele sălbatice vor fi cu tine în pace” (Iov 5, 23).

Deci, mai întâi trebuie să luptăm împotriva duhului întristării, care împinge sufletul la deznădejde, ca să‑l alungăm din inima noastră. Căci acesta n‑a lăsat pe Cain să se pocăiască după ce și‑a ucis fratele, nici pe Iuda după ce L‑a vândul pe Domnul. Să ne deprindem numai în acea întristare care se cuprinde în pocăința pentru păcate și e împreunată cu nădejdea cea bună. Despre aceasta zice și Apostolul: „Întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăința spre mântuire, fără părere de rău.” (2 Cor. 7, 10). 

Căci întristarea cea după Dumnezeu, hrănind sufletul cu nădejdea pocăinții, e împreunată cu bucurie. De aceea, ea îl face pe om osârduitor și ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blând, gata să sufere răul și să rabde toată buna osteneală și zdrobirea, ca una ce e cu adevărat după Dumnezeu. Ea face să se arate în om roadele Sfântului Duh, care sunt bucuria, dragostea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credința și înfrânarea. De la întristarea cea potrivnică, însă, cunoaștem roadele duhului celui rău, adică trândăvia, lipsa de răbdare, mânia, ura, împotrivirea în cuvânt, lenea la rugăciune. De această întristare suntem datori să fugim, ca și de curvie, ca de iubirea de argint, de mânie și de toate celelalte patimi. Ea se tămăduiește prin rugăciune, prin nădejdea în Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeiești și prin petrecerea cu oamenii cuvioși.