Din duminica în care am fost la biserică, nu m-am mai simțit o străină. De ce? Pentru că am întâlnit familii creștine, vesele, iubitoare, deoarece îl aveau pe Hristos în suflet. Abia așteptăm să ne întâlnim, să ne rugăm împreună, iar după Sfânta Liturghie să mâncăm, să povestim, să ne sfătuim împreună. Minunat! După câțiva ani, bisericile s-au închis. Nu am mai avut această bucurie. Ni s-a luat parcă o parte din viață. S-a așternut un nor de praf peste sufletele noastre, nor pe care slujbele on line nu reușeau să-l șteargă. Dar nu am renunțat să credem, să ne rugăm. Primeam mesaje scurte, dar atât de profunde, iar preotul ne-a ținut legați, treji, uniți în rugăciune. Bunul Dumnezeu să-l binecuvânteze pentru toată dragostea și dăruirea lui. 

Dar a venit și ziua mult așteptată. Doamne, nu pot să descriu. Am simțit că renasc. Sâmbătă seara ne-am pregătit cu mic, cu mare, costumele naționale și vorbeam despre ce va fi mâine. Și am ajuns duminica mult așteptată. Câtă bucurie! Îmi venea să plâng și nu puteam să mă uit la cel de lângă mine de teamă să nu-l deranjez, nu știam dacă să-l strâng în brațe, că poate nu vrea, poate simte că nu-l respect. Ar trebui, poate, să aștept să mă strângă el în brațe? Îmi ascundeam cumva privirea să nu plâng. După scurt timp însă am început să învăț cum să interacționez cu semenii mei, cum să-i strâng în brațe pe unii, pe alții încercam să văd dacă nu le este frică să o fac, dacă nu cumva îndrăznesc prea mult. A fost aşa cum pui un bebeluș de câteva zile să meargă. Dar am învățat în scurt timp. Am reușit cu toții.