„O mie de ispite apar din pricina lui: agitație, furie, învinuire, nemulțumirea de propria soartă, gânduri murdare. Omului trist locul unde se află i se pare insuportabil, la fel și cei din jurul său. Sufletul plin de întristare este incapabil să accepte în pace sfaturile bune sau să răspundă cu cuviință la întrebările ce i se pun.”

Dacă relele care însoțesc tris­tețea sunt multe, la fel de numeroase sunt și remediile împotriva acestei boli sufletești care bântuie lumea de azi, secătuind-o de energia pe care o mai are.

Cuviosul Serafim a fost asaltat și el de acest duh, la începutul nevoințelor sale călugărești, iar calea de scăpare a găsit-o în muncă, în abținerea de la grăirea în deșert, în citirea și meditarea la cuvântul Scripturii. Toate acestea, însoțite de răbdare, fac ca tristețea să plece de la om.

Dar deprimarea mai are un dușman de temut, și anume împlinirea strictă, fără răgaz, a îndatoririlor noastre spirituale și mai apoi, celelalte, de ordin secundar. 

„Atunci când ocupațiile tale intră într-o ordine reală, plictiseala nu-și va mai avea loc în inima ta. Oamenii plictisiți sunt cei a căror viață nu este ordonată.” 

VESELIA NU E PÄ‚CAT

Atunci când la Sfântul Serafim au venit doi monahi, dintre care unul era copleșit de acedie, cuviosul, cunoscând cu duhul starea fratelui întristat, a rostit o scurtă rugăciune, apoi, bătând din picior, i-a spus cu tărie și încântare: „N-avem de ce să ne întristăm, fiindcă Hristos a învins totul, l-a ridicat pe Adam, a eliberat-o pe Eva și a omorât moartea.”.

Iar uneia dintre maicile de la Diveevo i-a atras atenția că „veselia nu e păcat”, povestindu-i din tinerețea lui, când cânta în cor și își înveselea colegii, care uitau astfel de oboseală. „A spune un cuvânt bun, prietenos sau plin de veselie, încât toată lumea să simtă bună dispoziție și, prin aceasta, prezența lui Dumnezeu, înseamnă să transmiți duhul păcii în Hristos.”. 

Salutul prin care întâmpina el orice creștin, „Hristos a înviat, bucuria mea”, era pe de o parte mărturisirea și împărtășirea credinței nestrămutate în biruința lui Hristos prin Înviere, iar pe de altă parte dovada că, pentru el, întâlnirea cu fiecare om devenea întotdeauna un prilej de bucurie.