Oamenilor le place să pună etichete, să‑i aşeze pe ceilalţi în borcănele frumos ordonate în mintea lor: borcanul divorţaţilor, borcanul canceroşilor, borcanul nefericiţilor, rataţilor, alcoolicilor, al graşilor, al uscaţilor etc. Nu contează că au trecut zece ani de când ai divorţat sau ai avut un cancer/infarct/sifilis, oamenii nu vor rata nicio ocazie să‑ţi amintească de prăpastiile prin care ai trecut, de mlaştinile prin care ai căzut. Vor face din bolile tale, din eşecurile tale, din grăsimea ta o strălucitoare carte de vizită şi chiar se vor mira că refuzi să o accepţi. Li se pare că ştiu cel mai bine cine eşti şi ţin cu orice preţ să le spună şi altora despre tine. Nu se gândesc niciun moment că expun detalii intime dintr‑o existenţă care nu‑i priveşte. În entuziasmul lor nebun consideră că îi fac o favoare celui etichetat. Unde să fugi din calea maşinăriilor de etichetat!??

 Delicateţea este, într‑adevăr, un lucru rar şi nu ar trebui să avem pretenţii exagerate de la ceilalţi, însă uneori impunerea unor limite sănătoase este necesară. Cui credeţi că îi foloseşte să i se amintească mereu şi mereu despre umbrele trecute sau prezente din viaţa sa, despre experienţe mutilante pe care, poate, încearcă din toate puterile să le uite şi să‑şi reconstruiască viaţa? De ce să scormonim mereu în trecutul cuiva, de ce să‑i anticipăm  recăderile, să proiectăm asupra lui propria noastră teamă? A fi prieten nu înseamnă că poţi să pui orice întrebare sau să spui orice îţi vine în minte. Nu! A fi prieten înseamnă să fii prezent, dar o prezenţă delicată. Uităm prea des că în viaţa celorlalţi nu se intră cu tractorul curiozităţilor noastre. Să învăţăm, mai ales, să tăcem şi să‑i întindem pur şi simplu mâna celui aflat în suferinţă. Să‑l acompaniem tăcuţi şi, când a ieşit din suferinţă, să‑i inspirăm bucurie, fără a‑i aminti mereu de aripa morţii care l‑a umbrit cândva. Trăim oricum toţi marcaţi de fragilitatea existenţei. Să încercăm exerciţiul delicateţii, al tăcerii iubitoare. Să ne lumineze Domnul să‑i putem ajuta pe cei de lângă noi să se înalţe din abisurile în care se zbat, nu să‑i afundăm şi mai mult prin cuvintele noastre nebune, prin etichetele groteşti pe care le lipim călcând în picioare taina persoanei.

 Cartea de vizită a unui om nu este boala sa vindecată sau nevindecată. Cartea de vizită e sufletul său în care zărim, când reuşim să iubim cu adevărat, minunate crâmpeie din lumina veşniciei. Să ne amintim mereu de Lumina lui Hristos care înnoieşte toate lucrurile, s‑o căutăm pe chipul oamenilor, să‑i ajutăm s‑o regăsească în momentele grele. Să‑i privim prin prisma luminii nemuritoare din ei, indiferent cât de bolnavi/diformi/anormali ne‑ar părea nouă. Atunci nu numai că le vom schimba starea de spirit, dar vom asista la adevărate miracole.

Sorina Sandu