Atunci când Hristos spune: „Eu sunt învierea și viața” (Ioan 11, 25), El pune în lumină aspectul personal și trăirea vie a învățăturii Sale, pe care fiecare trebuie să o transpună în mod concret în propria lui viață, astfel încât să devină Cuvântul întrupat într‑o făptură omenească, așa cum a fost Hristos. Pentru ca omul să poată învia cu Hristos, el trebuie să trăiască, în felul lui personal, viața și moartea lui Hristos, așa cum ne face să înțelegem apostolul Pavel atunci când spune: „M‑am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni, 2, 20). 

Viața noastră pământească fără Hristos nu este adevărata viață căci ea ne duce pe toți la moarte. Singurul mijloc de a învinge moartea este unirea noastră personală cu Hristos, Care ne‑a dat Sângele și Trupul Său, pentru ca Duhul Său să fie în noi, prin Care vom învia din morți și vom dobândi viața veșnică. Căci viața trupului nostru de carne nu are nicio substanță proprie și nicio valoare dacă Viața lui Hristos nu locuiește în noi, singura Viață care nu moare niciodată. Fiecare din noi trebuie să‑și ducă propria sa cruce în această lume, iar crucea noastră personală trebuie să se unească cu crucea lui Hristos pentru ca poverile și suferințele acestei lumi să se preschimbe într‑un izvor de binefaceri și de viață veșnică: „Crucea personală a fiecăruia, când se unește cu Crucea lui Hristos, atunci puterea și lucrarea acesteia trece asupra noastră, devenind un canal prin care, din Crucea lui Hristos, se revarsă asupra noastră orice binefacere și orice dar desăvârșit. Prin urmare, crucile personale ale fiecăruia sunt la fel de necesare în lucrarea mântuirii pe cât este și Crucea lui Hristos. Nu veți întâlni niciun mântuit care să nu fi fost purtător de cruce” (Sf. Teofan Zăvorâtul, Viața lăuntrică). 

Crucea, unealtă de tortură și moarte, devine prin Hristos o cale de mântuire și de naștere în viața veșnică. Patimile lui Hristos, moartea și Învierea Lui pun în lumină acest aspect ambivalent al crucii: suferința și biruința asupra suferinței, moartea și viața fără de moarte. 

Aceste două aspecte complementare sunt indisociabile și constituie, prin persoana lui Hristos, o unitate desăvârșită. Astfel încât, dacă urmăm calea lui Hristos, toate suferințele noastre și chiar moartea, își pierd caracterul tragic, căci Învierea lui Hristos ne aduce dovada că „în Dumnezeu nu există nicio tragedie. Tragedia nu se află decât în soarta omului a cărui privire nu vede mai departe de hotarele acestui pământ. Hristos El‑Însuși nu întruchipează nicidecum o tragedie; patimile Lui, care au o dimensiune cosmică, nu prezintă niciun caracter tragic. Creștinul care a primit darul iubirii lui Hristos, chiar dacă este conștient că acest dar nu este încă complet, a scăpat astfel de coșmarul unei morți care distruge totul.” (Arhimandritul Sofronie, Sa Vie est la mienne). 

A trăi fără Hristos înseamnă a trăi fără nădejdea învierii și a unei vieți după moarte, cale fără ieșire care dă existenței omenești o dimensiune tragică și absurdă. Setea de a trăi viața pământească în mod cât mai intens și cât mai îndelungat – tendință caracteristică a lumii moderne – este în realitate o formă de deznădejde camuflată, care vine din credința că moartea și neantul sunt singura destinație a vieții pământești, după care nu mai urmează nimic: „Pentru prima dată în istorie, ne aflăm într‑o civilizație împresurată din toate părțile de neant. Niciodată moartea nu a fost atât de camuflată, și totuși niciodată nu și‑a arătat într‑atât goliciunea: Biblia și Evangheliile ne‑au învățat că fiecare este unic, incomparabil; dar noi am uitat învierea (de ce oare? cine ar putea răspunde acestui de ce?). Atunci nu mai rămâne decât hidoasa groapă neagră în care coboară sicriul, sau urna funerară călduță, dar o căldură monstruoasă, căci nu este cea a vieții. Și groaza, fără alt leac decât uitarea, o altă formă de moarte” (Olivier Clément, Trupul morții și al slavei).

Nimic nu poate exista acolo unde Dumnezeu nu este. Dacă existăm este pentru că Dumnezeu există. De îndată ce ne desprindem de El nu suntem decât neant și moartea este singura des-tinație a vieții pământești. Căci Dumnezeu este pentru om „principiul lui ontologic și scopul lui final. (…) Pentru a fi adevărat, el trebuie să fie și să trăiască în orice clipă cu Dumnezeu în centrul ființei lui. Dacă se leapădă de Dumnezeu, se leapădă de sine însuși, se nimicește pe el însuși” (Panaiotis Nellas, Ființa vie întru Dumnezeu). 

Moartea a intrat în lume prin păcatul lui Adam care, încălcând voia lui Dumnezeu, a devenit propriul său dușman și s‑a condamnat el însuși la moarte. Învierea lui Hristos restabilește legătura între făptura muritoare și Ființa veșnică a lui Dumnezeu, între lumea pământească și Împărăția cerurilor, care este adevărata noastră locuință și singurul scop real al existenței noastre pământești: „Oriunde s‑ar duce, omul se întoarce întotdeauna la el acasă. Tot așa creștinul, oricine ar fi el, (…) oriunde s‑ar afla, oricare ar fi locul lui în societate, orice ar face, trebuie să‑și amintească tot timpul că nu este la el acasă, ci în călătorie, pe drum, și că va trebui să se întoarcă acasă, la tatăl lui, la mama lui, la frații și surorile lui mai mari. Această casă este cerul; tatăl lui este Dumnezeu, mama lui, neprihănita Maica Domnului, iar frații și surorile mai mari, îngerii și sfinții lui Dumnezeu. Și el mai trebuie să‑și aducă aminte că toate obligațiile și ocupațiile pământești sunt mincinoase, și că adevărata obligație este mântuirea sufletului său, îndeplinirea poruncilor dumnezeiești, curățirea inimii sale” (Sf. Ioan de Kronstadt, Viața mea întru Hristos). 

Atunci când spune: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36), Hristos ne face să înțelegem că Împărăția cerurilor trebuie să fie singurul scop al existenței omenești, în afara căruia „totul este deșertăciune și vânare de vânt” (Eccleziastul 1, 14). 

Toți oamenii, fie ei credincioși sau necredincioși, trebuie să‑și ducă crucea în această lume și să înfrunte necazurile și suferințele vieții pământești. Dar pentru cei necredincioși crucea nu este decât o unealtă de tortură, aducătoare de chinuri și moarte, în timp ce pentru cei care își duc crucea împreună cu Hristos, poverile și suferințele acestei vieți, și moartea însăși, le deschid calea spre o nouă naștere nemuritoare în Împărăția cerurilor: „Femeia, când e să nască, se întristează fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu‑și mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s‑a născut om în lume. Deci și voi acum sunteți triști, dar iarăși vă voi vedea, și se va bucura inima voastră și bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi. (...) În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan, 16, 21‑23; 33). 

Lucrurile și făpturile acestei lumi ne par adevărate dar ele nu conțin niciun adevăr propriu, căci un adevăr trecător, care nu exista ieri și nu va mai exista mâine, nu este adevărul. Hristos este singurul adevăr veșnic Care S‑a arătat sub o formă omenească în lumea lucrurilor muritoare. De aceea „Dumnezeul‑Om Cel Înviat este singura existență sub soare prin care omul pe acest pământ poate să înfrângă moartea, păcatul și diavolul, și să cunoască fericirea și nemurirea ca cetățean al Împărăției veșnice a Iubirii lui Hristos. De aceea, prin existența Lui omenească, Domnul nostru Cel Înviat este totul în toți și în toate lumile. (...) El este toată Dragostea noastră, tot Adevărul nostru, toată Bucuria noastră, tot Binele nostru, toată Viața noastră, El este Viața veșnică în toate veșniciile și infiniturile dumnezeiești. De aceea, să spunem din nou, adesea și de nenumărate ori: Hristos a înviat!” (Sf. Iustin Popovici, op. cit.).