Dacă naÅŸterii acestei minuni i-am fost oarecum străin, rezumându-mă la ÅŸtirile care soseau la redacÅ£ia ziarului unde rucodeam, iată însă că în anul al patrulea, Bunul Dumnezeu m’a învrednicit, lucrând aÅŸa cum ÅŸtie El, printr’un profesor iubit care cugeta drept despre cele ale dreptului bisericesc, să fiu chemat la o suplinire într’o parohie săracă din sud-estul FranÅ£ei.

Săracă parohia, sărac ÅŸi eu, aÅŸa că am profitat de o vizită scurtă a Înaltului la Cluj pentru a mă hotărî la fel de scurt să accept invitaÅ£ia dânsului de a-l însoÅ£i pe drumul de întoarcere către Paris. Åži aÅŸa, cu Înaltul conducându-ÅŸi degajat Citroënul în timp ce prezida ÅŸi slujba Vecerniei săvârÅŸită aÅŸa, din mers, în automobilul devenit paraclis, cu doi preoÅ£i slujitori alături, fără Minei ÅŸi tămâie, am început să iau parte la minune.

Mult mai târziu am înÅ£eles că minunile sunt atât de fireÅŸti, încât Å£i se pare normal să se întâmple. A mânca în fugă ceva bucate de post pe portbagajul devenit masă, a conduce aproape non-stop până la lăsarea nopÅ£ii, a fi legat prin sfătuiri ÅŸi rugăciune de ritmul Mitropoliei ce palpita necontenit în apeluri telefonice primite încontinuu, a fi în acelaÅŸi timp duhovnic ÅŸi păstor, doctor ÅŸi infirmier, ÅŸofer ÅŸi Mitropolit, pentru Înaltul era ceva absolut normal.

Târziu în noapte, ajunÅŸi în Nürenberg, Înaltul Serafim, cald, ospitalier ÅŸi grijuliu, avea să îl mustre: „Măi, Iosife, mai ai grijă ÅŸi de tine!”. Alte griji avea însă Înaltul. Când, ajuns în miezul capitalei, am început să le desluÅŸesc, am zis: AÅŸa ceva n’a văzut nici Parisul! Îndată ce a coborât din maÅŸina parcată imposibil la o distanÅ£ă micrometrică de celelalte, în piaÅ£a St. Sulpice, un domn plin de vervă l-a abordat ÅŸi l-a Å£inut vreo jumătate de oră; vădit era că nu l-ar mai fi lăsat. „Oare nu i-o fi foame?”, mă întrebam. Aveam să aflu mai târziu că omul acela era primarul arondismentului.

La intrarea în criptă – era ora începerii slujbei – cerÅŸetorii (noÅŸtri) l-au întâmpinat cu un zâmbet larg. Åžtiau ei ceva. Aflam ÅŸi eu atunci că Înaltul îi cunoÅŸtea pe fiecare pe nume ÅŸi pentru toÅ£i avea ceva. Åži că unii se ÅŸi spovedeau la el.

Åži grijile Înaltului continuau: „Părinte, ai grijă să nu laÅŸi ceva din Tipic! Cum de-ai ajuns aÅŸa repede la doxologie?! Ia-o înapoi!”. „Nu vă grăbiÅ£i, slujiÅ£i frumos.” Åži spovedea, ÅŸi spovedea, de parcă tot poporul dreptcredincios al Parisului se adunase în cripta bisericii. „Grijă mare la tineri ÅŸi la copii: ei sunt prioritatea noastră!” „Părinte, du-te că îmi ridică maÅŸina, mai pune doi euro…” „Fii atent, să zici asta în franceză… Cum? Nu ÅŸtii franceză? Păi, învaÅ£-o, ce mai stai? Nu vezi câÅ£i francofoni avem aici?” Åži aÅŸa, ca un gospodar atent, îÅŸi construia minunea despre care e povestea.

Peste ani, când era deja de mult timp ierarhul meu, Înaltul avea să-mi dovedească încă o dată generozitatea sa înnăscută. Grăbit să ajung la o convocare, îmi lăsasem maÅŸina în spatele catedralei SfinÅ£ii Arhangheli de pe strada Jean de Beauvais. Când mă întorc, maÅŸina nu-i. Disperat, îl sun pe Înaltul, care deja se urcase în maÅŸina lui, pregătit să se întâlnească în ElveÅ£ia cu Patriarhul ecumenic. Înaltul lasă maÅŸina, ElveÅ£ia ÅŸi Patriarhul ÅŸi vine cu mine. Află cumva că maÅŸina mea a fost ridicată ÅŸi dusă în celălalt capăt al Parisului. „Hai să mergem!” „Păi nu trebuie să vă întâlniÅ£i cu… ?” „Hai, că văd eu!” Åži aÅŸa, cu „văd eu”, ajungem după vreo jumătate de oră la locul cu pricina. Acolo, un african cu zâmbet larg, care se uita mai mult la Înaltul decât la computerul pe care trebuia să-mi găsească locaÅ£ia maÅŸinii. O fi musulman, mă gândeam, ÅŸi-i fericit că donez bani pentru firma lui. Când colo, omul îl întreabă cu nonÅŸalanÅ£ă pe Înaltul: „N’aveÅ£i o metanie?” „Metanie???”, întreabă Înaltul, luat prin surprindere. „Da, metanie!”, îÅŸi păstrează omul zâmbetul. Åži-i face semn cu degetele ca ÅŸi cum ar număra boabele. „Ai metanie?”, mă întreabă Înaltul. „N’am metanie”, zic, ÅŸi numai ce-l văd pe Înaltul că aleargă la maÅŸină ÅŸi-i aduce africanului metania sa arhierească. „Oh, mulțumesc, mulțumesc din suflet! Și eu sunt creștin ca și dumneavoastră!”.

De atunci i-am rămas dator Înaltului cu o metanie.

Åži acum, la douăzeci de ani de arhierie, îi dăruiesc, în schimb, din toată inima, un mănunchi întreg de metanii de gânduri – admiraÅ£ie, bucurie, recunoÅŸtinÅ£ă, mulÅ£umire ÅŸi rugă lui Dumnezeu pentru Înaltul: Să-l Å£ină întru mulÅ£i ani!