Omul nu îÅŸi aparÅ£ine sieÅŸi. Conform principiilor antropologice patristice, omul trebuie să devină „Dumnezeu dupa har” iar fiinÅ£a lui să fie plină de Duhul Sfânt. Acest lucru este precizat foarte clar de Sfântul Apostol Pavel în Epistola întâi către Corinteni: „Sau nu ÅŸtiÅ£i că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveÅ£i de la Dumnezeu ÅŸi că voi nu sunteÅ£i ai voÅŸtri?” (Cap. 6:19). Modelul pe care omul îl urmează în această „devenire întru FiinÅ£ă (2)” este Dumnezeul - Om Hristos, Cel care a deschis aceasta Cale prin Întruparea Sa.

Prin urmare, pe măsura ce omul învată să renunÅ£e la sine primeÅŸte în schimb harul Duhului Sfânt. Cu cât este un om „mai avut” în termeni exteriori, dar ÅŸi interiori – prin orientarea simÅ£urilor ÅŸi raÅ£iunii exclusiv către creaÅ£ie, ÅŸi prin ignorarea Creatorului ÅŸi sensului iniÅ£ial pe care El L-a dat creaÅ£iei Sale - cu atât îi va fi mai greu să renunÅ£e la sine, pentru simplul fapt că acest „sine” are mai multe ancore în lumea de aici. Într-o anumită măsură, se poate spune că cel care ÅŸi-a ancorat sinele de aceste lucruri exterioare, văzute, poate mai uÅŸor să renunÅ£e la ele, prin simpla îndepărtare de ele. A te lepăda de „avuÅ£ia interioară” – tot arsenalul de gânduri, trăiri, cunoaÅŸteri ÅŸi voiri interioare ce nu concordă cu modelul Dumnezeului - Om Hristos ÅŸi cu Voia Sa pentru tine – este cu mult mai greu, necesitând o intervenÅ£ie fină ÅŸi de durată, în care alegerea liberă a omului are rolul fundamental.

Să luăm drept exemplu cazul copiilor carenÅ£aÅ£i din punct de vedere afectiv, social, sau educaÅ£ional. În practica psihopatologiei actuale, consecinÅ£ele acestor carenÅ£e, sau altfel spus ale mecanismelor de apărare ale sufletului faÅ£ă de un deficit, poartă numele de narcisism (egocentrism, centrare pe sine) noÅ£iuni ce traduc de fapt patristicul termen al „iubirii de sine”. În forme accentuate, comportamental, carenÅ£ele se pot manifesta ÅŸi prin furt, minciună, delicvenÅ£ă etc. În forme atenuate, avem de a face cu toate acele comportamente prin care omul face alegerile de viaÅ£ă, Å£inând cont nu de criteriul Hristos ci de criteriul Sine. Toate acestea reprezintă de fapt încercări de compensare a deficitului înregistrat în copilărie, iar în înÅ£eles patristic reprezintă o încercare a omului de a se vindeca „pe sine prin sine”. Cu alte cuvinte, aceste comportamente urmăresc să dobândească ceea ce trebuia sa fie „oferit” fiinÅ£ei umane printr-o creÅŸtere atentă, iubitoare de către adulÅ£ii din jur ÅŸi, în primul rând, de familie.

Un alt exemplu priveÅŸte copilul crescut într-o familie normală, în care acesta nu este lipsit de atenÅ£ia ÅŸi afecÅ£iunea părinÅ£ilor. Într-un astfel de context, copilul îÅŸi însuÅŸeÅŸte iubirea mai întâi comportamental ÅŸi apoi existenÅ£ial. Astfel corespunzător nivelului de dezvoltare psihologică copilul „va imita”, într-o primă fază, comportamentele „iubitoare” ale părintelui. Însă, dacă părintele este darnic cu cei din jur doar din considerente sociale, copilul va proceda la fel dar fără a-ÅŸi însuÅŸi existenÅ£ial ÅŸi iubirea, sub formă de milostivire; el nu va căpăta un suflet compătimitor, care presupune să fii atent la ceilalÅ£i, să le vii în întâmpinare cu dragoste ÅŸi delicateÅ£e, discreÅ£ie ÅŸi discernământ. Se poate genera astfel o iubire interesată, denumită în limbajul patristic „firească” întrucât ea nu depaÅŸeÅŸte sfera simÅ£urilor orientate spre plăcere, o iubire ce reprezintă o imitaÅ£ie, sau un „reflex” al celei adevărate.
Dacă în primul caz este clar că omului îi lipseÅŸte iubirea de care are absolută nevoie să crească, în cel de al doilea caz omul o primeÅŸte dar într-o formă pervertită a ei. Pentru copiii carenÅ£aÅ£i afectiv în copilărie, psihoterapia contemporană propune pentru acoperirea deficitului afectiv soluÅ£ii prin care omul este invitat să găsească resursele iubirii în propriul sine, într-o manieră acceptabilă social. Astfel, dacă furtul, minciuna, delicvenÅ£a sunt inacceptabile social, iubirea de sine, căutarea diferitelor surse de satisfacÅ£ie, de prestigiu, de autovalorizare, de stimă de sine sunt acceptabile. Fiind o soluÅ£ie ce îÅŸi are rădăcinile în curentul umanist, este firesc ca psihoterapia să se orienteze după dezideratul „omul este măsura tuturor lucrurilor (3)”.

Apare astfel întrebarea: Ce lipseÅŸte omului în cele două situații? Răspunsul PărinÅ£ilor Bisericii pentru noi este: lipseÅŸte Hristos în numele căruia ÅŸi de dragul căruia ar trebui să se facă toate aceste lucruri de fapt. LipseÅŸte „lepădarea de sine” ce permite „îmbrăcarea cu Hristos”. Atât cei carenÅ£aÅ£i afectiv cât ÅŸi cei care au primit o creÅŸtere normală în sânul familiei lor, se pot salva daca înÅ£eleg că „Hristos este măsura tuturor lucrurilor (4)”. Mărturie în acest sens stau vieÅ£ile tuturor sfinÅ£ilor care au urmat Dumnezeului - Om Hristos. Cu referire directă la cele două situaÅ£ii descrise mai sus, amintim vieÅ£ile unor oameni sfinți, apropiaÅ£i nouă din perspectivă temporală; astfel, pentru prima situaÅ£ie avem în vedere viaÅ£a StareÅ£ului Tadei (5) ÅŸi a grecului Anastasios (6) care deÅŸi s-au născut ÅŸi au crescut în contexte puÅ£in favorabile unei dezvoltări sufleteÅŸti normale, prin alegerea pe care au făcut-o de timpuriu pentru Dumnezeul - Iubire Hristos, au primit în schimbul sinelui lor dăruit Acestuia, vindecarea ÅŸi mântuirea sufletului lor; iar pentru cea de a doua situaÅ£ie descrisă, avem ca exemplu viaÅ£a Sfântului Ignatie Briancianinov, căruia exact buna creÅŸtere ÅŸi educaÅ£ie primită în familie i-au fost piatră de încercare în dorinÅ£a de a se lapăda de sine ÅŸi a se dărui lui Hristos.

Ce constatăm? Atât copiilor carenÅ£aÅ£i afectiv cât ÅŸi celor crescuÅ£i în familii normale ÅŸi părinÅ£ilor acestora, li se potriveÅŸte acelaÅŸi îndemn de a-i învaÅ£a să „dăruiască” pentru a putea la rândul lor să dobândeasca Duh Sfânt, prin care, parafrazând spusele unui copil, vom intra ÅŸi ne vom menÅ£ine în „memoria Iubirii”, deci a VeÅŸnicului Dumnezeu! Dacă un copil ce a primit în copilărie toate cele necesare pentru o dezvoltare armonioasă ÅŸi învaÅ£ă să dăruiască este răsplătit de Dumnezeu cu harul Duhului Sfânt, cu atât mai mult cel care nu are ce să dăruiască ÅŸi totuÅŸi o face devine părtaÅŸ al vieÅ£ii lui Dumnezeu, întrucât pentru a avea ce dărui el trebuie să ia „cu împrumut” de la Dumnezeu pentru a dărui aproapelui său. Când omul dăruieÅŸte, de fapt el „se dăruieÅŸte”. Iar acest a „se” dărui este de fapt a „Îl” dărui aproapelui său pe însuÅŸi Dumnezeu, întrucât omul nu are în sine nimic al său.

CreÅŸterea „întru fiinÅ£ă” se realizează de fapt prin creÅŸterea în iubire, iar adevăratul nivel al fiinÅ£ei este arătat tocmai de aceasta, de măsura iubirii sale; cu alte cuvinte, de măsura în care omul îi dă voie Dumnezeului - Iubire să îl alcătuiască. Iubirea este o Persoană! În măsura în care părintele trăieÅŸte concret relaÅ£ia cu această Persoană, în aceeaÅŸi măsură copilul se poate întâlni cu Acesta ÅŸi prin părinte. Altfel, rămâne ca Dumnezeul - Iubire să i se facă cunoscut pe drumul vieÅ£ii într-un alt mod. Paradoxul surprins de titlu tocmai în aceasta constă: dăruind din ceea ce nu este al tău, dăruind din Dumnezeul - Iubire, tu vei dobândi la rândul tău pe Duhul Sfânt - Iubire, ce devine astfel „al tău”, prin aceea că te alcătuieÅŸte!

Psih. Simona Ciobanu
Universitatea Durham
Marea Britanie

Note de subsol

1-titlul. Formulare ce aparÅ£ine monahului Nicolae Steinhardt de la Rohia, ce dă ÅŸi titlul uneia dintre cărÅ£ile sale; vezi N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credinÅ£ă, Editura Episcopiei Ortodoxe a MaramureÅŸului ÅŸi Sătmarului, Baia Mare, 1992.
2. Acest concept a fost formulat iniÅ£ial în spaÅ£iul românesc de filozoful român Constantin Noica ÅŸi dezvoltat ulterior de fiul său, monahul Rafail Noica, ce îi conferă acestuia dimensiune creÅŸtină, vorbind despre o „devenire întru FiinÅ£ă”, adică o devenire întru Dumnezeu. Vezi: C. NOICA, Devenirea întru fiinÅ£ă, BucureÅŸti, Editura ÅžtiinÅ£ifică ÅŸi Enciclopedică, 1981.
3. Sfântul Iustin Popovic vorbeÅŸte pe larg în cartea sa despre această concepÅ£ie ce stă la baza tuturor umanismelor europene, ÅŸi care se opune direct concepÅ£iei creÅŸtin - ortodoxe de viaÅ£ă, conform căreia Hristos este măsura tuturor lucrurilor. Vorbind despre creÅŸtini el spune că: „Întreaga lor viaÅ£ă este din Hristos ÅŸi de aceea este în întregime o „hristo-viaÅ£ă"; gândirea lor este „hristo-gândire"; simÅ£irea lor este o „hristo-simÅ£ire". Vezi: Sfântul Iustin Popovic, Omul ÅŸi Dumnezeul-om. Abisurile ÅŸi culmile filozofiei. Editura Deisis, 1997, p.97.
4. Idem.
5. StareÅ£ul Tadei de la Manăstirea VitoviÅ£a, Cum îÅ£i sunt gândurile aÅŸa îÅ£i este ÅŸi viaÅ£a, Editura Predania, BucureÅŸti, 2005.
6. Însemnările despre viaÅ£a acestui om sfânt trecut la Domnul în anul 2004 la spitalul din Tesalonic sunt cuprinse în cartea: Ca aurul în topitoare, Editura Evanghelismos, BucureÅŸti, 2006.