„Niciunul din evenimentele care s-au petrecut de-a lungul veacurilor sub privirea lui Dumnezeu nu este mai folositor fiecăruia dintre noi, nici mai divin, decât ceea ce este legat de Naşterea lui Hristos, pe care o sărbătorim astăzi. (...) Dumnezeu Cuvântul zămislit de Dumnezeu, s-a limitat pe Sine în mod indicibil, s-a scoborât din înălţimi până la capătul naturii omeneşti, şi-a luat asupra Lui acceaşi slăbiciune ca şi noi; astfel încât realităţile inferioare, El le-a făcut superioare, sau mai curând le-a adunat pe amândouă în una singură, îmbinând cele omeneşti cu cele dumnezeieşti, şi arătând astfel tuturor că smerenia este calea care duce la realităţile superioare, făcându-se El însuşi un exemplu pentru oameni şi pentru îngeri, în ziua de astăzi”

Cuvântul lui Dumnezeu prin care „toate s-au făcut” (Ioan 1, 3) nu se exprimă prin vorbe, nici prin idei, ci prin viaţa însăşi – „întru El era viaţă” (Ioan 1, 4) – al cărei izvor unic şi nepieritor se află în acest Cuvânt dumnezeiesc. Naşterea lui Hristos pe pământ este Cuvântul lui Dumnezeu făcut om, Viaţa veşnică venită de la Dumnezeu în­trupată într-un om muritor. Astfel încât „Zidul cel despărţitor acum cade; sabia cea de foc se îndepărtează; heruvimul nu mai păzeşte pomul vieţii.” Creatorul vine către omul căzut în păcat, chemându-l la pieptul Lui. Prin guri­le Apostolilor Sfântul Duh strigă: „Întru Hris­tos, să vă împăcaţi cu Dumnezeu!” Voi care aţi păcătuit, n-aţi venit la Dumnezeu, dar Fiul lui Dumnezeu faţă de Care aţi păcătuit, El însuşi a venit la voi! El ne cheamă pe toţi la El şi iartă pe toţi cei care năzuiesc la iertarea Lui” (Sf. Ioan de Shanghai, „Epistolă despre Naşterea Domnului”).

Cuvântul lui Dumnezeu fiind izvorul Vieţii, cuvântul vrăjmaşului Său nu poate da decât moartea, care a intrat în lume şi în om prin căderea în păcat a lui Adam. Fiul lui Dumnezeu a venit printre noi pentru a ne da din nou viaţa veşnică pe care neamul ome­nesc o pierduse. Astfel încât omul, care îndepărtându-se de Dumnezeu nu mai era decât ţărână, sortit să se întoarcă în pământul din care fusese luat (Cf. Fac. 3, 19), va primi încă o dată, prin venirea în lume a lui Hristos, su­flarea de viaţă prin care Adam a devenit un suflet viu (Cf. Fac 2, 7): „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez prin Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine (...) Cel ce mănâncă această Pâine va trăi în veac” (Ioan 6, 57-58).

După căderea în păcat a lui Adam, neno­rocirile, suferinţa şi moartea au intrat în lume. Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât pe pământ pen­tru a izbăvi lumea de nenorociri, de suferinţă şi de moarte: „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea” (Ioan 3, 17).

Naşterea lui Hristos în lume a sfinţit lu­mea şi a refăcut legătura între viaţa pămân­tească a omului şi Împărăţia cerurilor. Stea­ua de la Betleem anunţă această nouă alianţă între cer şi pământ, care, aşa cum spune Sf. Grigorie Palama, restabileşte unitatea între lucrurile inferioare şi cele superioare, între omul trupesc şi Duhul lui Dumnezeu: „Dum­nezeu şi carnea omenească ce se îmbină fără să se confunde într-o singură ipostază dum­nezeiască şi omenească” (Sf. Grigorie Pala­ma ibid.). Astfel naşterea Copilului-Dumnezeu restaurează adevărata natură a omului, în acelaşi timp dumnezeiască şi pământească, şi ne arată calea pe care trebuie să o urmăm pentru a redeveni ceea ce suntem. Aşa încât Hristos este modelul veşnic viu al tuturor oa­menilor, Calea, Adevărul şi Viaţa (Cf. Ioan 14, 5) fiecăruia dintre noi:

„Deci totul depinde de aceasta: Îl accep­tăm pe Hristos ca fiind idealul definitiv pe pământ? Cu alte cuvinte, totul depinde de credinţa noastră în Hristos. Şi de credem în Hristos, credem şi în viaţa veşnică” (F. M. Dostoievski - „Meditaţie”).

Într-adevăr, naşterea lui Hristos reface le­gătura între existenţa noastră muritoare, care vine de la trupul de carne, şi viaţa fără de moarte care vine de la Dumnezeu. Astfel în­cât „chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru însă se înnoieşte din zi în zi. (...) Căci ştim că dacă acest cort, locuinţa noastră pământească, se va strica, avem zidi­re de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică, în ceruri” (2 Cor. 4, 16; 5, 1).

Copilul Iisus este în acelaşi timp în între­gime om şi în întregime Dumnezeu, Tatăl şi Fiul contopiţi într-o singură fiinţă: „Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10, 30). Şi dat fiind că Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa tuturor oamenilor, naşterea Copilului-Dumnezeu reprezintă scopul suprem al existenţei omeneşti şi trebuie să aibă loc în fiecare om.

Pe acest plan lăuntric, naşterea Domnului este o naştere veşnică: „Sărbătorim aici în această viaţă vremelnică naşterea veşnică pe care Dumnezeu Tatăl a înfăptuit-o şi o înfăptuieşte încă fără întrerupere în veşnicie, iar aceeaşi naştere s-a săvârşit şi în timp, în natura omenească. Această naştere are loc tot timpul, spune Augustin. Dar dacă ea nu se produce în mine, la ce-mi foloseşte? Ea tre­buie să se producă în mine, acesta este sin­gurul lucru important.” (Meister Eckhart, „Despre naşterea veşnică”).

Dar naşterea lui Dumnezeu în om nu se poate împlini decât dacă sufletul omenesc se deschide în întregime, cu o încredere totală, voinţei lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Fe­cioara Maria: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38).

Nu trebuie să facem ca Adam, care după căderea în păcat s-a ascuns de Dumnezeu, ci dimpotrivă, trebuie să ne arătăm în faţa Lui, aşa cum suntem, fără să ascundem nimic, ca un copil care se încredinţează cu totul Tată­lui său: „Viaţa duhovnicească începe în ziua în care se naşte în voi convingerea că vă puteţi arunca în braţele lui Dumnezeu aşa cum sunteţi. (...) Nu puteţi masca nimic în faţa lui Dumnezeu, nu vă puteţi preface a fi un al­tul decât cel ce sunteţi, nu puteţi trişa. Dum­nezeu cercetează inimile şi rărunchii. Nu puteţi fi altceva decât ceea ce sunteţi cu ade­vărat. Cu totul adevărat, aşa cum sunt, dar cu o încredere şi o dragoste de copil care ştie că nu va fi respins, Îl chem” (Arnaud Desjardins, „Recitind Evangheliile”).

Dumnezeu a răspuns strigătului de dez­nădejde al omului căzut în păcat, venind El Însuşi în lume sub o întrupare omenească. Prin naşterea lui Hristos, „Creatorul Însuşi a venit la voi, pentru a vă crea din nou, pentru a vă reface, pe voi cei stricaţi de păcate” (Sf. Ioan de Kronstadt, „Predică pentru Naşterea lui Hristos”).

Prin căderea în păcat a lui Adam, cel ne­curat a adus în lume nenorocirea, deznădej­dea şi moartea. Naşterea lui Hristos în lume ne aduce bucuria, nădejdea şi viaţa veşnică: „Mergi către noul născut înfăşat în scutece în iesle şi cere-i să te tămăduiască de toate rele­le care te apasă, căci acest copil, Hristos, este Mântuitorul lumii” (Sf. Teofan Zăvorâtul, „Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos”).