Actul prin care Dumnezeu a făurit omul şi i-a dat viaţă unifică Duhul Tatălui ceresc cu elementul cel mai de jos al naturii, ţărâna: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Fac. 2, 7). Făptura vie reprezintă, prin urmare, uni­ficarea materiei neînsufleţite cu Duhul lui Dumnezeu dătător de viaţă, unire care în­globează toate nivelurile Creaţiei, aşa cum o aminteşte rugăciunea Tatăl nostru: „Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ”. Diavolul, vrăjmaşul lui Dumnezeu, al omului şi al vieţii, nu poate acţiona decât ru­pând unitatea duhovnicescă a fiinţei şi a Creaţiei. El este prin însăşi natura lui cel care desparte şi învrăjbeşte, aşa cum o indică nu­mele lui: elementul grecesc diaexprimă ide- ea separării; diaballeinînseamnă „a dezbina, a calomnia”, de aici diabolos,„cel care dezbi­nă, ponegreşte, calomniază”.

Şarpele a pricinuit căderea lui Adam şi a femeii sale aducând dezbinarea între fiinţa omenească şi Ziditorul ei, prin încălcarea voinţei lui Dumnezeu. Acest act de răzvrăti­re împotriva Celui care i-a dat viaţă despar­te omul în acelaşi timp de Dumnezeu şi de el însuşi, căci „singurul lucru care ne face să fim oameni cu adevărat este suflarea de viaţă pe care a pus-o în noi Dumnezeul şi Ziditorul nostru. Fără ea nu suntem decât ţărână, iar ţărâna se calcă în picioare. [...] Ceea ce dă valoare omului este tocmai suflarea dumne­zeiască pe care a primit-o în clipa zidirii lui, iar mai apoi a re-zidirii sale în Taina Sfântului Botez. Suflarea aceasta ne face să fim chip şi asemănare a lui Dumnezeu” (Arhimandritul Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al ini­mii). După căderea în păcat a lui Adam, omul şi-a păstrat înfăţişarea exterioară, dar şi-a pier­dut asemănarea cu Dumnezeu şi natura lui originară de fiinţă vie, căci rupând legătura cu izvorul vieţii sale, care nu se află în el, ci în Dumnezeu, s-a condamnat el însuşi la moarte. De aceea a fost spus că „plata păca­tului este moartea” (Rom. 6, 23).

Minciuna şi moartea sunt cele două for­me de dezbinare care caracterizează natura diavolului şi acţiunea lui: minciuna ne des­parte de adevăr, moartea ne desparte de viaţă, iar amândouă ne despart de fiinţa reală a omu­lui, făcut de Dumnezeu după asemănarea Lui. Omul devine astfel în acelaşi timp propriul său vrăjmaş şi vrăjmaşul semenilor lui. De aceea istoria omenirii căzută în păcat începe cu uciderea fratelui săvârşită de Cain, act fra­tricid care se reînnoieşte de fiecare dată când un om ucide un alt om. Căci cu toţii suntem fraţi şi surori, copii ai aceluiaşi Tată care ne-a dat viaţa şi nu moartea. Aceasta vine de la dia­vol, vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al vieţii, care „de la început a fost ucigaş” şi care „este min­cinos şi tatăl minciunii ” (In 8, 44).

Legea lui Dumnezeu este dragostea şi unitatea tuturor fiinţelor şi elementelor Creaţiei. Legea diavolului este vrajba şi dez­binarea între oameni şi înlăuntrul fiecărui om. Căci omul căzut în păcat este dezbinat prin însăşi natura lui, dat fiind că el s-a rupt de Cel care i-a dat fiinţa şi viaţa. Punându-se în slujba tatălui minciunii şi al morţii, el nu poate aduce decât minciuna şi moartea, chiar atunci – şi mai ales atunci – când vrea să re­stabilească unitatea omenirii şi a lumii prin mijloace omeneşti, politice, militare şi ideo­logice. Toate încercările diverşilor dictatori megalomani de a lua locul lui Dumnezeu pentru a construi o lume nouă şi a aduce înfrăţirea între oameni au avut drept rezul­tat final iadul regimurilor totalitare.

Destrămarea lăuntrică şi dezbinarea între oameni constituie o sursă permanentă de nelinişte şi de suferinţă a sufletului omenesc, care nu-şi va putea afla pacea şi fericirea atâta vreme cât nu va fi refăcut unirea între om şi Dumnezeu. Pentru a restabili această unitate, trebuie să nu mai ascultăm de duhul omului pământesc, supus influenţei celui viclean, şi să reintroducem Duhul lui Dum­nezeu în fiinţa noastră şi în viaţa noastră de zi cu zi: „Toate lucrurile pe care le aveţi în faţa ochilor trebuie să le interpretaţi într-o perspectivă duhovnicească, iar această reinterpretare trebuie să o încrustaţi atât de adânc în cugetul dvs. încât, atunci când priviţi un lucru, ochiul să-l vadă sub aspectul lui sensi­bil în vreme ce mintea să contemple în el un adevăr duhovnicesc. [...] Când veţi proceda în acest fel, orice lucru va fi pentru dvs. ca o carte sfântă sau ca un capitol dintr-o carte. Oricare lucru vă va duce cu gândul la Dum­nezeu, ca şi orişice ocupaţie. Şi veţi merge astfel în lumea sensibilă ca într-o lume du­hovnicească. Totul vă va vorbi de Dumnezeu şi vă va menţine atenţia îndreptată către El” (Sf. Teofan Zăvorâtul, Scrisori de îndrumare duhovnicească).

Hristos a coborât în mijlocul nostru pen­tru a reunifica ceea ce vrăjmaşul lui Dumnezeu a despărţit: cerul şi pământul, omul de car­ne şi omul duhovnicesc, duhul omului şi Duhul lui Dumnezeu, făptura vremelnică şi viaţa veşnică: „Deci, dacă este cineva în

Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi. Şi toate sunt de la Dumnezeu, Care ne-a împă­cat cu Sine prin Hristos şi Care ne-a dat nouă slujirea împăcării. Pentru că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lu­mea cu Sine Însuşi, nesocotindu-le gre­şelile lor şi punând în noi cuvântul îm­păcării” (2 Cor. 5, 17-19). Prin trupul şi sângele lui Hristos, omul reface alianţa sa cu Duhul lui Dumnezeu şi restabileşte în acelaşi timp legătura frăţească cu toţi seme­nii lui, „ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (In 17, 21).

Dragostea este singurul mod de a reali­za unirea omului cu Dumnezeu: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău”, ca şi unirea cu semenii lui: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Prorocii” (Mt 22, 37-39). Dragostea reprezintă cen­trul vital al vieţii creştine şi singura cale care duce la Dumnezeu: „Să nu accepţi în niciun chip să pierzi dragostea, căci nicio altă cale de mântuire nu a fost lăsată oamenilor. [...] Deci cel ce are dragostea îl are pe Dumnezeu însuşi, căci Dumnezeu este dragoste (1 In 4, 8)” (Sf. Maxim Mărturisitorul, op. cit.).

Refacerea unităţii pierdute între om şi Dumnezeu este singurul scop real al existenţei noastre pământeşti, iar Hristos ne-a arătat calea pe care trebuie să o urmăm, pentru ca orice om să poată spune ca El: „Eu şi Tatăl una suntem” (In 10, 30).