Duhul acestei lumi, si cu deosebire al lumii de astăzi, este în permanenţă agitat, tulburat, năpădit de griji, neliniştit, mistuit de patimi si niciodată sătul. Duhul lumesc care ne îndepărtează de Dum­nezeu şi de propria noastră fiinţă se întinde în ziua de astăzi în lumea întreagă, precum o mo­limă sufletească: „Duhul lumesc este boală”. „Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viaţa firească şi înaintează către lux, cu atât creşte şi neliniştea din ei; şi cu cât se îndepăr­tează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihna. [...] Când vedem un om cu o nelinişte mare, cu mâhnire şi supărare, deşi le are pe toate – nu-i lipseşte nimic –, tre­buie să ştim că îi lipseşte Dumnezeu” (Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti I).

Duhul lumesc este tot atât de limitat şi mu­ritor ca omul trupesc şi va pieri împreună cu acesta. Aşa încât cel care îşi consacră existenţa lucrurilor pământeşti nu urmează calea vieţii, ci calea morţii, căci fără Dumnezeu toate căi­le lumeşti duc la moarte, astfel încât moartea devine atotputernică precum un dumnezeu. Conştiinţa existenţei noastre trecătoare şi sor­tită morţii este prezentă în cugetul şi în inima oricărui om şi din această spaimă fundamen­tală izvorăşte neliniştea lăuntrică, permanen­tă şi fără leac, a omului care s-a lepădat sau s-a îndepărtat de Dumnezeu. Căci el ştie foarte bine, chiar dacă se străduieşte să uite, că „tot ce există în această lume este asemenea spu­mei care apare şi dispare la suprafaţa apei, ase­menea unui vis sau unei umbre. [...] Căci în momentul morţii va trebui să părăsim totul, nu numai ceea ce posedăm, ci chiar şi lumea şi propriul nostru trup” (Sf. Tihon din Zadon- sk, Scrisori din chilie). Ştiind că sfârşitul vieţii pământeşti este inevitabil şi poate veni în ori­ce clipă, ştiind că mai devreme sau mai târziu va pierde totul, omul fără Dumnezeu nu-şi află niciodată şi niciunde pacea, şi chiar bucuriile lui sunt urmate de amărărciune, căci ele sunt tot atât de trecătoare şi pieritoare ca toate lu­crurile lumeşti: „Momentele noastre fericite au gust de moarte” (Sora Emmanuelle).

Acolo unde nu este Dumnezeu, nimic nu poate exista. Ceea ce numim moarte nu este altceva decât absenţa lui Dumnezeu, tot aşa cum absenţa oxigenului pricinuieşte moartea trupului, iar absenţa apei, moartea peştelui: „Ceea ce se întâmplă cu peştele care a ieşit din apă se întâmplă cugetului omenesc când nu-şi mai aminteşte de Dumnezeu şi se împrăştie în gândurile lumeşti” (Sf. Isaac Sirul, Cuvântări ascetice).

Cel care pune lumea în locul lui Dumne­zeu pune moartea în locul Vieţii. Astfel, doc­trinele materialiste, care afirmă că „în momen­tul morţii fizice, omul dispare în mod iremediabil şi în întregime”, ne fac să credem că moartea este destinaţia finală şi naturală a existenţei şi că numai omul muritor este real: „Mi se poate repeta la nesfârşit că moartea este un fenomen natural, o lege perfect evidentă, în sinea mea eu simt foarte bine că nu este aşa şi chiar că este ceva împotriva naturii” (Părin­tele Alexandre Schmemann, Voi toţi care sunteţi însetaţi).

Dacă toţi oamenii ar fi orbi din naştere, or­birea ni s-ar părea un lucru normal şi natu­ral. Tot aşa, dat fiind că toţi oamenii sunt mu­ritori, doctrinele materialiste ne fac să credem că moartea şi neantul sunt destinaţia finală şi firească a tuturor vieţuitoarelor - omul fiind în această privinţă perfect egal cu musca sau furnica. A crede în omul muritor este o formă de rătăcire mintală, aidoma delirului unui ne­bun care şi-a uitat identitatea reală si îşi închi­puie că este un personaj imaginar. Căci omul real a fost creat nemuritor, după chipul şi ase­mănarea Tatălui său. A crede în moarte înseam­nă a nu crede în Dumnezeu, iar a nu crede în Dumnezeu înseamnă a crede în vrăjmaşul Vieţii, al lui Dumnezeu şi al omului. Astfel în­cât omul care s-a lepădat sau s-a îndepărtat de Dumnezeu şi-a făurit un idol după chipul vrăjmaşului său, tatăl minciunii, al suferinţei şi al morţii, care, nefiind decât neant, nu ne poate da altceva decât neantul. Fiecare om, credincios sau nu, resimte înlăuntrul său lipsa adevăratei Vieţi şi a Fiinţei reale, nepieritoa­re. De aceea, „sentimenul fundamental al ini­mii noastre este tristeţea. Aceasta înseamnă că, oricât am încerca noi să înăbuşim acest plânset, el răzbate din străfundul inimii noas­tre, în pofida tuturor veselirilor ameţitoare, şi îi spune omului cu glas desluşit: «Încetea­ză să te mai veseleşti întru uitare de sine! Tu, cel ce ai căzut, mult ai pierdut! Vezi mai bine dacă nu există un mijloc să redobândeşti cele pierdute!»” (Sf. Teofan Zăvorâtul, Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină). Atât timp cât omul nu-şi va fi regăsit adevărata sa fiinţă dumnezeiască şi nemuritoare, sufletul lui nu-şi va putea afla pacea, ci numai o amorţeală adormitoare a cugetului, prin care vrăjmaşul încearcă să paralizeze forţele vii ale fiinţei, pentru a ne face să încetăm lupta pentru mân­tuirea sufletului: „Când omul se află sub pu­terea celui rău şi când cunoaşte o înşelătoare pace lăuntrică de lungă durată, el nu este su­pus ispitei şi diavolul nu îl tulbură. De aceea, Sfinţii Părinţi ne spun: «Când vezi că ai par­te de o pace statornică şi netulburată, bagă de seamă, nu te afli pe calea cea bună». Aceas­ta înseamnă că faci ceva care este pe placul celui rău; el nu te supără pentru că te ţine în puterea lui” (Stareţul Tadei, op. cit.).

Această falsă pace lăuntrică este o consecinţă a mândriei care ne întunecă min­tea şi ne împiedică să vedem adevărata stare a sufletul nostru, precum un bolnav care nu-şi cunoaşte boala şi se crede sănătos. În vreme ce pacea care vine de la Dumnezeu dă naştere smereniei, pocăinţei şi renunţării la voinţa pro­prie, căzută în mrejele celui necurat. Numai atunci când vom fi izgonit din inima noastră idolii omului pământesc şi înţelepciunea aces­tei lumi, care „este nebunie în faţa lui Dumnezeu” (1 Cor. 3, 19), numai atunci vom putea primi în cugetul şi inima noastră cunoaşterea vie a lui Dumnezeu: „Nimeni nu are înţelegere dacă nu are smerenie. Cel care nu are smerenie nu pricepe nimic. Şi nimeni nu este smerit fără să aibă pacea. Cel care nu are pacea nu poate fi smerit. Şi nimeni nu poa­te afla bucuria dacă nu are pacea. Oricare ar fi căile pe care merg oamenii în lume, ei nu-şi vor afla niciunde pacea atâta vreme cât nu-si vor întări nădejdea în Dumnezeu” (Sf. Isaac Sirul, op. cit.).În lume sau în sufletul omului, oriunde aflăm tulburare, nelinişte, spaimă, dez­binare, acolo Dumnezeu este absent şi cel ne­curat i-a luat locul: „Pentru nimic în lume să nu aveţi nelinişte. Neliniştea este a diavolului” (Paisie Aghioritul, op. cit.).

A crede în Dumnezeu înseamnă a crede în Adevăr şi nu în minciună, a crede în Bine şi nu în rău, a crede în Bucurie şi nu în suferinţă, a crede în Viaţă şi nu în moarte. A crede în Dumnezeu înseamnă a crede că nimic nu se în­tâmplă fără îngăduinţa Lui şi că, prin urmare, chiar şi suferinţele, înfrângerile, necazurile şi în­cercările dureroase pe care le întâlnim în aceas­tă lume ne sunt de folos într-un fel sau altul şi ne-au fost date spre binele nostru - pe căi ne­pătrunse de mintea omenescă -, fără de care Dumnezeu nu le-ar fi îngăduit. Căci „dacă totul vine de la Dumnezeu, cum ar putea cel Bun să pricinuiască răul?” (Sf. Vasile din Cezareea, Dumnezeu nu este făcătorul răului).

Prin urmare, omul care are credinţă nestră­mutată în Cel de sus nu are niciun motiv de tea­mă şi îngrijorare, dat fiind că „Dumnezeu este singurul Care poate împlini toate dorinţele su­fletului omenesc. [...] În epoca schizofrenică în care trăim nimic nu este mai important de­cât a avea în cuget şi în inimă pacea lui Dumnezeu” (Stareţul Tadei, op. cit.).Trebuie să păstrăm această pace lăuntrică în orice îm­prejurare şi să încercăm să o transmitem celor măcinaţi de îngrijorare, griji lumeşti şi gânduri întunecate: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt 5, 9).