Fiind un moment de inaltă trăire du­hovnicească, ne pregătiserăm cu toții să mer­gem la acea mănăstire, ca să rânduim cele necesare pentru tundere și să fim alături de Preasfințitul când va lua foarfeca in mână și va zice: „De ce ai venit frate căzând la Sfântul Altar si la această sfântă însoțire?” iar tânărul frate urmând să răspundă: „Dorind viață pust­nicească, cinstite părinte!”.

Toate au fost rânduite după carte, iar noi, cu toții, așteptam cu emoție clipa in care va incepe slujba și la strană se va cân­ta: Brațele părintesti sârguieste a le deschide mie.,urmând ca Preasfințitul să-l ia sub mantie pe fratele ce urma să primească tun­derea și să-l aducă până in fața ușilor impărătești, unde se face de obicei primi­rea chipului ingeresc.

Așa s-a rânduit că eu am fost pus, cu as­cultare, să stau lângă Preasfințitul, cu cartea deschisă spre ierarh, urmărind slujba și cele ce trebuiesc spuse. Eram cuprins cu toate simțurile in această ascultare, care mi se pă­rea ceva cu adevărat inălțător și urmăream rând cu rând fiecare stih, fiecare tropar, fie­care rugăciune care trebuia rostită, ca nu cum­va, din neglijența mea, să se incurce ceva.

Rugăciunea ne furase pe toți, am uitat de timp, nu mai știam ce oră era și de fapt când ar fi trebuit să inceapă slujba, și iată că stra­na cânta deja, Preasfințitul pășea agale cu mantia arhierească dinspre pronaos spre ușile impărătești, iar pe fețele celor prezenți fugea timid câte o lacrimă la auzul troparului care răsuna: „Brațele părintesti sârguieste a le deschi­de mie..., Spre bogăția cea necheltuită a îndu­rărilor Tale căutând acum, Mântuitorule, nu trece cu vederea inima mea cea sărăcită...”.

Preasfințitul a ajuns până in fața altaru­lui, unde eu ii țineam molitfelnicul deschis, iar din acea clipă slujba tunderii propriu-zi- se a inceput. Am uitat să vă spun un detaliu important, la slujbele de tundere, monahii care asistă poartă toate însemnele monahale pe care le-au primit ei însisi la tundere: paramanul, dulama, centura, rasa, sandalele, pot­capul, crucea, camilafca, mantia si nu în ulti­mul rând metaniile. Monahii sunt îmbrăcați ca niste ostasi adevărați ai lui Hristos, ca unii care sunt gata în orice clipă de lupta cea du­hovnicească, căci asa zice si apostolul Pavel către Efeseni, si anume: „Fraților, îmbrăcați-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva uneltirilor diavolului!”. Åži în acest chip, monahii îl primesc pe noul ostas în oastea cea duhovnicească, în obstea monahală, în frăția cea pentru Hristos, îl primesc cu toate onorurile duhovnicesti, ca să arate cu adevă­rat Slava Celui pentru care urmează să se le­pede de lume.

Dar ce se întâmplă? Slujba mergea linistit înainte, eu îl priveam cu cea mai mare atenție pe Preasfințitul, ținând cartea îndreptată că­tre dânsul, iar Preasfințitul îsi îndreptă din- tr-o dată privirea către mine, ochii îi cres­cuseră mari de sub ochelari, piciorul drept i se pornise în față de parcă ar fi vrut să păsească, îsi ridică brațul drept întinzând mâna în direcția mea, prinzând în acelasi timp si o parte din mantie, într-un cuvânt se pornise către mine de parcă văzuse o ară­tare si voia să mă ia si pe mine sub mantia arhierească ca să mă acopere.

Vă mărturisesc că atunci mi-au trecut o sumedenie de gânduri prin minte, ce oi fi gresit?, oare am încurcat paginile din carte, am uitat să fac ceva? Doamne iartă-mă, că pentru ale mele neputințe cu siguranță ceva am încurcat....

De gresit ca de gresit, de încurcat ca de încurcat, mai treacă meargă, primeste Domnul pocăința mea, dar si ceilalți frați din biserică au amuțit si mă priveau cu niste ochi mari, ca pe ceva neobisnuit, ca pe ceva ce nu au mai văzut. Lacrimile de pe fețele multora parcă au dispărut, s-au oprit pe la jumătate de cale si cumva nu mai urmau cursul lor firesc. Eram singurul care nu înțelegea ce se întâmplă. E adevărat că mi se făcuse cam cald si simțeam sudorile cum curg pe sira spinării, dar îmi ziceam că or fi de vină emoțiile, că doar vremea era destul de răcoroasă ca să transpir asa de tare.

Am început să înțeleg mai multe atunci când Preasfințitul cu propria mantie a înce­put să stingă flacăra care împânzise toate vesmintele care erau pe mine si care luase­ră foc de la un sfesnic mare din fața usilor împărătesti. Am înțeles pe deplin situația atunci când mi-am dat seama că pe spate m-am trezit cu o gaură mare de la flacără, care a pătruns prin camilafcă, rasă si dula- mă si a ajuns până la tricou.

După slujbă, unul din părinți mi-a măr­turisit că mă privea de la strană si vedea cum o lumină care venea din spate mi-a cuprins tot chipul, acel părinte spunea că i-a venit gândul: „Doamne, puternică e rugă­ciunea, arde ca un foc, mare minune.”. Am înțeles si eu atunci uimirea fraților care stă­teau în față si vedeau doar o lumină puter­nică, crezând că e de la rugăciune. Fiind seara târziu, si unica lumină din biserică fi­ind de la lumânări, a fost de efect acea fla­cără care mi-a ars hainele monahale cu care eram îmbrăcat.

Cu ajutorul Domnului, și cu intervenția de pompier a Preasfințitului, am reușit de am terminat și slujba tunderii. A fost un mo­ment de har și de bucurie, chiar și cu haine­le arse pe mine. Fratele care devenise mo­nah avea o față strălucitoare, avea un chip luminos, avea un chip cuprins de har, trăise un nou botez, primise un nou nume, se îm­brăcase în haine îngerești, era pe deplin lu­minat, era un om nou, chip și asemănare a lui Hristos. La sfârșit, la închinare, am săru­tat cu toții sfânta cruce și evanghelia pe care o  ținea în mână, întrebându-l cum îl chea­mă, iar după ce ne-a spus noul său nume, l-am încredințat cu toții: „Să te mântuiești în Domnul, frate, rugându-te și pentru noi”.

De atunci au trecut câțiva ani buni, însă gândindu-mă la acea zi îmi dau seama că sunt câteva lucruri care nu au ars: crucea călugă­riei pe care o aveam în față; cartea pe care o țineam deschisă – cuvântul lui Dumnezeu,care era îndreptată spre răsărit; epitrahilul pe care îl purtam peste grumaz, care acoperă neputințele și prin care se dezleagă păcatele, acel jug al preoției; metaniile care sunt sabia duhului – rugăciunea necontenită, dar mai este ceva: aveam în față privirea către Preasfințitul, către ierarh, care, precum la că­lugărie, m-a acoperit din nou cu mantia sa ar­hierească, pentru a stinge, cum zice Sfântul Apostol Pavel, săgețile cele arzătoare ale viclea­nului prin pavăza credinței.

Mai mult decât atât, în acea zi, noi toți îl priveam în față pe Hristos, toți care eram în Biserică îl priveam pe Mântuitorul Hristos, Care la rândul său ne privea pe noi, din icoa­na mare din iconostas. Toți ne-am încăput în acea zi sub Brațele Părintești ale Mântuitorului, acolo a fost loc pentru fieca­re din noi, dar taina cea mare este că asta a făcut ca Domnul să Se încapă în fiecare din inimile noastre, ca să putem înțelege cu ade­vărat și bucuria Sfintei Învieri care urma.

La scurt timp au venit și Paștile, a venit Învierea Domnului, și mare mângâiere am primit cu toții. Domnul a gustat moartea pentru noi și a biruit-o, a biruit-o pentru mine, un muritor de rând, ca eu să pot gus­ta din Viața cea nouă și fără de sfârșit. Acesta este rostul învierii Tale, Hristoase, ca să pot învia și eu aici, acum, în această clipă, la o nouă viață, și mai apoi, în cer, să redevin de­plin fiu al Împărăției Tale celei făgăduite.

În acel an, la Înviere, m-am bucurat ne­spus de mult când am primit Lumina, căci mi-a amintit de lumina pe care am primit-o la tunderea mea de monah, mi-am amintit de lumina pe care a primit-o la tundere acel frate de care v-am povestit, mi-am amintit de mantia Preasfințitului sub care m-am ni­merit cu flăcările în spate, mi-am amintit de acel har pe care l-am trăit cu toții în acea zi binecuvântată.

În acea zi am luat Lumina ca să putem din nou aprinde flacăra credinței în sufle­tele noastre, am luat Lumina Lui Hristos, care luminează tuturor și pretutindeni și nu se stinge niciodată. Am încercat să ne facem și noi lumină vie, flacără arzătoare, inimă aprinsă, rugăciune de foc, ca să ținem flacăra candelei sufletului aprinsă și să prăznuim tot timpul vieții noastre Sfânta Înviere.

Tu, Doamne, ai înviat cu adevărat, pen­tru toți cei vii și pentru toți cei adormiți pe care nimeni nu-i mai pomenește, și pentru cei ce ne fac bine, și pentru cei ce ne fac rău; și pentru cei ce ne iubesc, și pentru cei ce ne urăsc! Tu, Hristoase, ai înviat pentru toți co­piii și pentru toate mamele și pentru toate familiile și mai ales pentru toți cei care sunt despărțiți unii de alții și suferă. Ai înviat și pentru cei care nu-și mai vorbesc unii alto­ra, sau sunt însingurați. Ai înviat pentru cei care nu au curaj să iubească, și pentru cei ce nu au curaj să creadă sau să mărturisească. Ai înviat și pentru cei supărați și întristați pe lumea aceasta. Ai înviat pentru cei nedreptățiți, pentru cei prigoniți, pentru cei judecați, pentru cei înșelați și amăgiți. Ai în­viat și pentru părinții și bunicii noștri care sunt bolnavi și în neputință, rămași acasă însingurați și necercetați de nimeni, nici chiar în Ziua Învierii! Ai înviat și pentru cei care nu mai au pe nimeni pe acest pământ, și pen­tru cei ce Te cunosc și pentru cei ce nu Te cunosc! Åži pentru cei ce Te iubesc și pentru cei care nu cunosc a Ta bunătate și milosti­virea, iar a iubi nu știu.

Pentru aceștia toți, și pentru toți cei pe care îi port mereu în inimă, cred cu adevă­rat în a Ta Înviere, Doamne, ca și aceștia, împreună cu mine, un simplu monah, să Te slăvească, să Te cunoască și să Te laude pe Tine, Hristoase, Dumnezeul nostru și să strige cu toții într-un glas:

HRISTOS A ÎNVIAT !

Arhimandrit Atanasie, Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, Roma