Credinţa noastră în Dumnezeu vine din inimă sau numai din gură? Credem oare cu adevărat că cel ce păzeşte cuvân­tul lui Hristos nu va vedea niciodată moar­tea (cf. In 8, 51)? Fiecare dintre noi răs­punde la aceste întrebări prin modul lui de viaţă şi prin faptele lui, „căci numele de creştin fără viaţă creştinească este nu­mai făţărnicie, şi nu este de fapt nimic” (Sf. Tihon din Zadonsk, Îndatoririle creştinului faţă de sine însuşi).

De câte ori în cursul zilei ne gândim la Dumnezeu, la mântuirea sufletului şi la viaţa veşnică? Şi de câte ori mintea noastră este preocupată de gândurile, grijile şi dorinţele noastre lumeşti? Gândurile noas­tre de zi cu zi ne indică precum o busolă dacă urmăm calea ce duce la Dumnezeu şi la viaţa veşnică sau calea care duce în di­recţia opusă. Căci „cel ce gândeşte cele pământeşti, nu cele de Sus, prin însuşi acest fapt se întoarce de la cuvântul lui Dumnezeu, îl dispreţuieşte şi îl nesocoteşte. Deci, ori­cum ţi-ai întoarce gândirea, omule, ai de ales între două lucruri: ori să iubeşti cuvân­tul lui Dumnezeu şi să laşi lumea, ori să laşi cuvântul lui Dumnezeu şi să te lipeşti de lume - iar de amândouă este cu neputinţă să te ţii, pentru că sunt potrivnice între ele” (Sf. Tihon din Zadonsk, op. cit.).

Toate bunurile pământeşti ale omului muritor, toate plăcerile şi bucuriile lui lumeşti nu sunt decât neant şi se vor în­toarce în neant atunci când va părăsi aceas­tă lume: „Tot ce mi-au poftit ochii, le-am dat, nu mi-am oprit inima de la nicio ve­selie (...). Apoi când m-am uitat cu bă­gare de seamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele, am văzut că în toate nu este decât deşertăciune şi goană după vânt şi că nu este nimic trainic sub soare” (Ecleziastul, 2, 10-11).

Viaţa noastră pământească o numim pur şi simplu „viaţa”, căci este singura for­mă de viaţă pe care o poate cunoaşte omul muritor. Dar această viaţă nu este şi nu poa­te fi adevărata viaţă, întrucât ea ne duce în mod inevitabil la moarte. Atunci când consacrăm toate eforturile, energia şi timpul nostru acestei vieţi muritoare, ea devine vrăjmaşa vieţii noastre veşnice, căci omul pământesc – fie el cel mai bogat, cel mai puternic şi cel mai fericit om din lume – nu va culege alte roade la sfârşitul vieţii decât bătrâneţea, stricăciunile trupeşti şi moar­tea: „Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putreziciu­nea; dar cine seamănă în Duh, va secera din Duh viaţa veşnică” (Gal. 6, 7-8).

Ce este viaţa veşnică? Niciun om mu­ritor nu poate răspunde la această între­bare, dat fiind că toate facultăţile noastre sunt alcătuite după modelul lucrurilor li­mitate în spaţiu şi timp. Mintea noastră omenească nu poate concepe decât lucru­rile care au un început şi un sfârşit, în vre­me ce veşnicia nu a început nicicând şi nu se va sfârşi niciodată, fiind astfel inaccesi­bilă raţiunii omeneşti, ca şi celelalte taine ale lui Dumnezeu: „În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului care este în el? Tot aşa, nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor. 2, 11).

Viaţa veşnică este un mod de existenţă dumnezeiesc, care nu poate fi cunoscut în niciun fel de o făptură muritoare, ci numai prin îndumne- zeirea omului, adică prin contopi­rea lui cu Duhul lui Dumnezeu. A căuta altceva decât pe Dumnezeu - oricare ar fi valoarea sau importanţa acelui lucru – înseamnă a apuca un drum greşit şi a ne irosi în zadar puterile şi viaţa pământească: „Sco­pul cel dintâi al tuturor străduinţelor noastre, nezdruncinata năzuinţă şi râvna permanentă a inimii noastre trebuie să fie alipirea noastră de Dumnezeu şi de cele dumnezeieşti. Orice lucru care se îndepărtează de aceasta, oricât de însemnat ar fi, nu trebuie să ocupe în preţuirea noas­tră decât locul al doilea, sau trebuie chiar considerat o primejdie” (Sf. Ioan Casian, Despre scopul şi meni­rea monahului).

Cel ce se leagă de lucrurile mu­ritoare – şi tot ce aparţine acestei lumi este muritor – se leagă de moar­te. De aceea a fost spus că „plata pă­catului este moartea” (Rom. 6, 23). Iar cel ce se leagă de Dumnezeu şi de Hristos, Care a biruit moartea, se leagă de viaţa veşnică. De aceea a fost spus că „darul fără plată al lui Dum­nezeu este viaţa veşnică întru Iisus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 6, 23). Existenţa noastră pământească este bună şi utilă numai dacă ea nu consti­tuie un scop în sine, ci un mijloc pentru a ne apropia Dumnezeu şi pentru a recunoaşte în toate împrejurările vieţii prezenţa Sa, Du­hul Său şi Voinţa Sa: „Dacă eşti încredinţat, conform Sfintei Scripturi, că judecata lui Dumnezeu cuprinde tot pământul, atunci orice eveniment te va învăţa cunoaşterea lui Dumnezeu” (Marcu Ascetul, Două sute douăzeci şi şase de capitole).

Mii de lucruri ne atrag privirile, gân­durile şi dorinţele în această lume, şi fi­ecare din aceste lucruri poate deveni un idol dacă el pune stăpânire pe sufletul nostru: „Cinsteşti atâţi dumnezei străini câte patimi săvârşeşti” (Sf. Tihon din Zadonsk, op. cit.). În faţa nenumăratelor ispite pe care le întâlnim în această lume, trebuie să ne amintim întotdeauna că „totul în această viaţă este supus strică­ciunii, totul se destramă cu uşurinţă, se descompune, se prăbuşeşte” şi că „nu­mai bunurile sufletului sunt durabile şi indestructibile” (Sf. Antonie cel Mare, Îndemnuri duhovniceşti).

Viaţa trupului nostru muritor nu este adevărata viaţă, dar, fiind singura formă de viaţă pe care o cunoaştem, cădem ade­sea în ispita de a supraevalua valoarea ei şi de a-i conscra toate eforturile, pierzând din vedere scopul principal al existenţei noastre pământeşti, mântuirea sufletului şi viaţa veşnică: „Dacă ne străduim din toate puterile să ne salvăm trupul de la moarte, trebuie să facem eforturi şi mai mari pentru ne salva de la moartea sufle­tului” (Sf. Antonie cel Mare, op. cit.).

A crede în Dumnezeu înseamnă să ne încredinţăm cu totul şi în orice împrejura­re voinţei Lui, căci Dumnezeu ştie mai bine decât noi ce ne este de trebuinţă: „Să nu doreşti ca cele privitoare la tine să se pe­treacă după mintea ta, ci numai după bunul plac al lui Dumnezeu” (Evagrie Ponticul, Capitole despre rugăciune). Căci noi nu putem cunoaşte decât lucrurile vremelnice, adică lucrurile ireale. Numai Adevărul lui Dumnezeu este veşnic, şi de aceea nu poa­te fi cuprins de inteligenţa şubredă şi limi­tată a omului muritor. În faţa infinitei înţelepciuni a lui Dumnezeu, raţiunea ome­nească trebuie să tacă şi să-şi recunoască neputinţa. De aceea Hristos a spus: „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor!” (Mt 5, 3). „A fi sărac cu duhul înseamnă a se considera pe sine însuşi ca fiind inexistent şi a vedea pe Dumnezeu ca fiind numai El singur existent; înseamnă a pune cuvintele lui Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor lumeşti şi a nu precupeţi nimic, nici chiar viaţa, pentru a le împlini. (...) Pentru cel sărac cu duhul lumea întrea­gă nu este nimic. El vede pretutindeni nu­mai pe Dumnezeu, care dă viaţă oricărui lucru şi stăpâneşte peste toate. (...) El crede în Cuvântul dătător de viaţă al Domnului, ştiind că acest Cuvânt este Adevăr, Duh şi Viaţă veşnică. (...) El crede aşa cum un co­pil crede în tatăl său sau în mama sa, fără să ceară dovezi, încredinţându-se lor cu totul” (Sf. Ioan din Kronstadt, Viaţa mea întru Hristos).