Închinarea la icoane nu este idolatrie. Idolul se pune în locul lui Dumnezeu, depărtându-l pe om de El, pe când icoana îl apropie pe om de Dumnezeu. 

Icoanele, pictate după învățătura ortodoxă, înfățișează nu chipul omului stricăcios, ci chipul omului nestricăcios, înnoit prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. De aceea, făcând astfel de chipuri icoane şi cinstindu-le, nu cădem în idolatrie, pentru că tocmai chipul nestricăcios al omului înnoit duhovnicește ne conduce la Dumnezeu, iar această stare de înnoire ne-a așezat din nou în deplina vrednicie, cea dintâi născându-ne „fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12).

Cinstirea icoanelor Domnului nostru Iisus Hristos, ale Maicii Domnului, ale îngerilor şi ale sfinţilor este o dogmă a credinţei creştine, formulată la Sinodul al VII-lea ecumenic din anul 787. Tocmai pentru aceasta este numită „teologie în imagine”. Sfântul Vasile cel Mare precizează: „Ceea ce cuvântul împărtăşeşte prin auz, pictura arată în tăcere prin imagine, iar cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfățișat în icoană.”¹. Și Sfântul Ioan Damaschin arată de ce „icoanelor li se cuvine venerare sau cinstire”² și că „ceea ce este cuvântul pentru auz, aceea este icoana pentru văz”³. 

Biserica a folosit icoanele în cult, iar credincioșii în casele lor încă din primul veac. Sfântul Evanghelist Luca era nu numai doctor, ci şi pictor, şi a pictat, între altele, icoana Maicii Domnului. Avgar s-a bucurat să aibă o icoana a Mântuitorului nefăcută de mână.

În rugăciunile noastre în fața acestei ferestre deschise către cer, care este icoana, vedem, înțelegem și ne împărtășim din plin de harul îndumnezeitor. 

De ce nu oricine poate să picteze icoane?

Cel care pictează icoane trebuie să participe permanent la viața sacramentală a Bisericii; de aici și cerințele morale pe care Biserica le impune iconarilor. Pentru un pictor de icoane, creația este calea ascezei și a rugăciunii. Deși frumusețea și conținutul unei icoane sunt percepute subiectiv de fiecare privitor, după capacitățile sale sufletești, ele sunt exprimate obiectiv de iconar prin depășirea conștientă a propriului „eu” și prin înjugarea lui la adevărul revelat, autoritatea Sfintei Tradiții. Iconarul nu lucrează pentru gloria sa, ci pentru slava lui Dumnezeu. De aceea icoana nu se semnează niciodată. Libertatea unui iconar nu constă în exprimarea nestingherită a personalității sale, a eului său, ci în eliberarea lui de toată patima și plăcerea, căci „unde este Duhul Sfânt, acolo este și libertate” (II Cor. 3, 17). Principiul călăuzitor al acestei căi este canonul iconografic. El nu reprezintă suma totală a regulamentelor exterioare care restricționează creativitatea artistului, ci o necesitate interioară, conștient acceptată ca regulă constructivă, ca unul din aspectele Tradiției Bisericii, în paralel cu tradițiile liturgice, ascetice și altele. Altfel spus, canonul este forma pe care Biserica o imprimă conlucrării voinței umane cu voia lui Dumnezeu.

De ce există o regulă a așezării icoanelor în biserică?

Bisericile ortodoxe sunt zugrăvite după o anumită rânduială. Există o regulă care indică pictorilor ce scene sau chipuri ale sfinților să zugrăvească pe fiecare loc de pe peretele interior sau exterior al bisericii, astfel încât pictura oricărei biserici să alcătuiască în întregimea sa un ansamblu unitar. Funcția principală a planului iconografic este aceea de a transmite mesajul unei dimensiuni spirituale care țintește prezența lui Hristos și a Sfinților.

Programul sau tipicul iconografic nu a fost mereu la fel, în decursul timpului. El s-a format treptat și a variat în funcție de epocă și de regiune, fiind în strânsă legătură cu evoluția arhitecturii bisericești (cu tipul arhitecturii, cu dimensiunea bisericilor și suprafața de pictat).

Abia după Sinodul al VII-lea Ecumenic, desfășurat la Niceea, în anul 787, și o dată cu Sinodul local de la Constantinopol, din anul 843, prin care s-a stabilit cultul icoanelor, imaginația ctitorilor și a pictorilor a fost pusă sub supravegherea și controlul Bisericii, care călăuzește evoluția artelor sacre după reguli precise. Așa s-a format un program sau un tipic iconografic stabil, care a devenit obligatoriu pentru toți pictorii. Aceste reguli au fost scrise în Erminiile sau Călăuzele zugravilor bizantini.

Note:

1. Sfântul loan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, traducere din greceşte, cu un studiu introductiv de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1998, p. 72.
2. Idem, p. 4.
3. Ibidem, p. 8.