Bucuria creÅŸtină nu este doar o emoÅ£ie psihologică de moment, a voii omului, ÅŸi cu atât mai puÅ£in produsul unor plăceri senzuale păcătoase, care, cu timpul, slăbănogesc firea omului ÅŸi o duc spre moarte. Bucuria creÅŸtină nu este nici rezultatul unor împliniri (realizări) personale, familiale sau sociale, de care, mai mult sau mai puÅ£in, toÅ£i au parte, chiar ÅŸi necredincioÅŸii. 

Bucuria creÅŸtină este rodul Duhului Sfânt (Gal. 5, 22) în însăÅŸi natura pe cale de îndumnezeire a creÅŸtinului. Ea Å£ine de inima omului, căci „bucuria inimii este viaÅ£a omului” (ÎnÅ£elepciunea lui Isus Sirach 30, 22). Bucuria creÅŸtină este deci o stare naturală a omului restaurat în Iisus Hristos. ToÅ£i creÅŸtinii botezaÅ£i în numele Sfintei Treimi primesc harul Duhului Sfânt la momentul Botezului ÅŸi al Mirungerii (Cincizecimea personală a fiecăruia), ca pe un germene pe care Dumnezeu îl seamănă cu nădejde de rodire în pământul inimii noastre. Harul divin este ascuns de la botez în inima omului, pentru că inima reprezintă, după Sfânta Scriptură ÅŸi după SfinÅ£ii PărinÅ£i, locul central al fiinÅ£ei noastre, „rădăcina facultăÅ£ilor active ale minÅ£ii (intelectului) ÅŸi ale voinÅ£ei, locul de unde provine ÅŸi spre care converge toată viaÅ£a spirituală” (V. Lossky). După Sfântul Ignatie Briancianinov, „inima” este izvorul sentimentelor ÅŸi al intuiÅ£ilor duhovniceÅŸti prin care omul Îl cunoaÅŸte pe Dumnezeu în mod direct, fără participarea minÅ£ii, în timp ce „capul” este sediul inteligenÅ£ei, al gândirii clare. Dar ÅŸi inteligenÅ£a îÅŸi are izvorul tot în inimă, căci mintea este, în fond, o energie a inimii.

Păcatul fărâmiÅ£ează unitatea naturii umane, al cărui centru este inima. Păcatul separă mintea de inimă ÅŸi o face să se risipească într-o lume care-i este exterioară, în timp ce propria lume interioară, simbolizată de inimă, îi rămâne tot mai străină. Astfel, omul care ÅŸi-a pierdut echilibrul interior este supus angoasei ÅŸi fricii. El nu se mai poate bucura de viaÅ£ă, pentru că nu trăieÅŸte o viaÅ£ă plenară, ci una diminuată, desfigurată, separată de izvorul ei autentic, care este Dumnezeu.

Remedierea acestei stări nenaturale, conflictuale (păcatul este împotriva naturii, este o sursă permanentă de conflicte interioare ÅŸi cu lumea înconjurătoare), nu se poate realiza decât prin restaurarea echilibrului lăuntric sau a „omului interior”, prin „întoarcerea” minÅ£ii în inimă. SfinÅ£ii ne spun că mintea este asemenea omului plecat departe, în călătorie. Cât timp lipseÅŸte de acasă se gândeÅŸte mereu la ai săi: la soÅ£ie, la copii, la prieteni... ÅŸi îÅŸi face tot felul de griji. Dar, odată întors acasă, se liniÅŸteÅŸte ÅŸi se bucură să fie din nou împreună cu ai lui. La fel ÅŸi mintea, a cărei „casă” este inima. Numai la ea „acasă” se simte bine, împăcată, liniÅŸtită. Atunci toate gândurile „străine” dispar ÅŸi rămâne doar gândul la Dumnezeu, singurul lucru necesar (cf. Lc. 10, 22).

Toată viaÅ£a creÅŸtină este, în fond, o călătorie spre locul inimii, o întoarcere neîncetată „acasă”, o interiorizare permanentă care ne leagă direct de izvoarele harului. Numai atunci viaÅ£a adevărată, care este „bucurie în Duhul Sfânt” (cf. Rom. 14, 17), va pulsa plenar în noi, numai atunci vom fi cu adevărat vii. CunoaÅŸterea cea mai vastă, inclusiv cea religioasă, nu valorează nimic dacă nu cultivă inima, dacă nu serveÅŸte interiorizării, umplerii de viaÅ£a cea adevărată întru Duhul Sfânt.

„Întoarcerea acasă” se realizează în primul rând prin rugăciune însoÅ£ită de asceză, adică prin lupta împotriva păcatului, prin înfrânarea simÅ£urilor, prin post ÅŸi prin săvârÅŸirea binelui faÅ£ă de semenii noÅŸtri. De altfel, rugăciunea însăÅŸi este o asceză, cea mai mare asceză, până când se înrădăcinează în inimă, ca să Å£âÅŸnească apoi neîncetat, precum apa limpede ÅŸi vie a unui izvor de munte. La început, rugăciunea presupune deci osteneală: trebuie să-Å£i impui să te rogi, căci altfel mintea răspândită în simÅ£uri ÅŸi în cele din afară nu se va ruga niciodată fără imboldul voinÅ£ei, dat de credinÅ£ă. Dar, încetul cu încetul, mintea se va deprinde cu rugăciunea, eliberându-se de mulÅ£imea gândurilor ÅŸi accentuând doar gândul la Dumnezeu. Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă ca în timpul rugăciunii (acasă ori în LăcaÅŸul Domnului) să ne închidem mintea în cuvintele ei sau ale cântării (adică să nu ne mai gândim la nimic altceva) ÅŸi să o „coborâm” în inimă, pentru ca rugăciunea să nu rămână doar un act intelectual, ci să devină un act existenÅ£ial. Astfel, omul se roagă cu toată fiinÅ£a sa, din tot sufletul, din toată inima. Numai atunci simte el bucuria rugăciunii. Căci a te ruga (cu rugăciune curată, neamestecată de alte gânduri) este cea mai mare bucurie.

Mai întâi, inima simte o căldură care se răspândeÅŸte în jurul ei ÅŸi în tot pieptul. Este căldura harului care începe să lucreze (să încolÅ£ească), pentru că pământul inimii s-a dezgheÅ£at. Iată, vin zile, zice Domnul, când „voi scoate din trupul lor inima cea de piatră ÅŸi le voi da inimă de carne” (Iez. 11, 19). Atunci omul îÅŸi „simte” inima, iar „simÅ£irea inimii este simÅ£irea lui Dumnezeu” (Sfântul Diadoh al Foticeii). Până atunci omul îÅŸi ignora inima, trăia în afara ei, judeca ÅŸi lucra după mintea sa ÅŸi împins de simÅ£uri. Or, inima are legile ei proprii, care sunt legile lui Dumnezeu însuÅŸi, căci „Legea Ta, Doamne, este înăuntru inimii mele” (Ps. 39, 11).

După căldura inimii vine bucuria pentru oameni, pentru animale, pentru plante ÅŸi pentru întreaga creaÅ£ie a lui Dumnezeu. Căci cu inima reunită (vindecată de fărâmiÅ£area ei) prin lucrarea harului, omul revine la calitatea lui primordială de centru al creaÅ£iei, de „microcosmos” care recapitulează în sine toată zidirea lui Dumnezeu. Acesta este „omul universal”, „Adam total”, care nu mai este despărÅ£it de nimeni ÅŸi de nimic, pentru că, existenÅ£ial, poartă totul în el. Iar forÅ£a care uneÅŸte totul nu-i alta decât dragostea. Dragostea se manifestă ca o compătimire ÅŸi mijlocire, prin rugăciune, pentru întreaga creaÅ£ie supusă păcatului, inclusiv pentru demoni. „Semnul sfinÅ£eniei este o inimă compătimitoare”, zice Sfântul Isaac Sirul. 

Dar toată osteneala de a atinge rugăciunea curată, care uneÅŸte ÅŸi sfinÅ£eÅŸte inima, este de neconceput în afara Bisericii, pentru că ea nu este doar rezultatul unui efort ascetic omenesc, ci al sinergismului (împreună lucrării) dintre harul divin ÅŸi efortul personal. Or, Biserica este tocmai „locul” (în sens mistic) întâlnirii ÅŸi al unirii omului cu Dumnezeu prin Sfintele Taine, îndosebi prin Euharistie, care ne constitue în „trupul lui Hristos”, făcându-ne mădularele Sale ÅŸi totodată mădulare unii altora (vezi Rom. 6, 5; I Cor. 6, 15; 10, 17; Efes. 4, 25; 5, 30). Măsura pe care trebuie să o atingă creÅŸtinul este măsura lui Hristos însuÅŸi (cf. Efes. 4, 13); de aceea avem nevoie să ne unim cu Hristos euharistic, ca să devenim precum El. Trupul ÅŸi Sângele Domnului, prin care ne împărtăÅŸim, actualizează în noi harul botezului, întreÅ£ine efortul ascetic al rugăciunii, al înfrânării, ÅŸi ne transformă treptat în Hristos însuÅŸi. Astfel, firea noastră, păstrându-ÅŸi toate calităÅ£ile ei de natură umană creată, este străbătută de focul dumnezeirii, este purificată, înălÅ£ată ÅŸi sfinÅ£ită. Ca ÅŸi fierul, care, introdus în foc, deÅŸi devine el însuÅŸi foc, îÅŸi păstrează firea. ViaÅ£a sacramentală a Bisericii constitue deci atmosfera „vieÅ£ii în Hristos”. Căci Biserica, în fiinÅ£a ei, se identifică cu Hristos, este Hristos însuÅŸi în acÅ£iune, prin Duhul Sfânt care sfinÅ£eÅŸte totul.

Rugăciunea Bisericii este încărcată de o forÅ£ă cu totul deosebită. Ritualul, cântările ÅŸi rugăciunile Bisericii actualizează în modul cel mai real, prin lucrarea Duhului Sfânt, actele mântuitoare ale Domnului, pentru a ne face ÅŸi pe noi părtaÅŸi la ele. Liturghia ÅŸi sărbătorile bisericeÅŸti nu sunt deci simple comemorări ale unor evenimente trecute, sunt actualizări în Duhul Sfânt. De aceea cântăm la Crăciun „Hristos se naÅŸte, măriÅ£i-L, Hristos din ceruri întâmpinaÅ£i-L, Hristos pe pământ, înălÅ£aÅ£i-vă...”, iar la PaÅŸti„ [...] ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase; astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine: ÎnsuÅ£i împreună mă preamăreÅŸte, Mântuitorule, în ÎmpărăÅ£ia Ta.”. Iar la fiecare Sfântă Liturghie, zicem: „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Domnului Iisus, Unuia celui fără de păcat.”.

Penticostarul este, prin excelenÅ£ă, cartea imnelor bucuriei. A bucuriei pascale care covârÅŸeÅŸte toată mintea, pentru că Hristos a biruit, prin Înviere, diavolul ÅŸi păcatul, inclusiv moartea, „vrăjmaÅŸul cel de pe urmă”. Iar biruinÅ£a lui Hristos este ÅŸi biruinÅ£a noastră, a celor ce suntem ai Lui, uniÅ£i cu El prin botez, prin rugăciune ÅŸi asceză, prin post ÅŸi prin împărtăÅŸirea cu Sfintele Taine, prin iubire. Toate ale lui Hristos sunt ÅŸi ale noastre, viaÅ£a creÅŸtină fiind, după Sfântul Nicolae Cabasila (sec. al XIV-lea), retrăirea împreună cu Hristos a vieÅ£ii Sale pământeÅŸti, de la naÅŸtere până la înălÅ£area la cer, trecând prin cruce, moarte ÅŸi înviere. Necazurile ÅŸi suferinÅ£ele vieÅ£ii acesteia nu se pot compara cu slava viitoare. Ele Å£in de condiÅ£ia umană în starea ei de cădere ÅŸi sunt îngăduite de Dumnezeu pentru ca prin ele să ajungem, în noi, la omorârea „omului vechi” ÅŸi la ridicarea „omului nou”, în Hristos. Dar bucuria Învierii, izvorâtă din credinÅ£a nestrămutată în biruinÅ£a finală, copleÅŸeÅŸte ÅŸi transfigurează orice necaz, orice suferinÅ£ă. ViaÅ£a creÅŸtină este, în fond, o bucurie ÅŸi o sărbătoare neîncetată. „Asemenea copiilor”, zice un filozof român (H. Patapievici), „găsesc în a fi creÅŸtin sentimentul bucuriei înalte ÅŸi certitudinea că sărbătoarea deja a început prin noi ÅŸi că desfăÅŸurarea ei nu are capăt.”

† Mitropolitul SERAFIM