Bucuria creştină nu este doar o emoţie psihologică de moment, a voii omului, şi cu atât mai puţin produsul unor plăceri senzuale păcătoase, care, cu timpul, slăbănogesc firea omului şi o duc spre moarte. Bucuria creştină nu este nici rezultatul unor împliniri (realizări) personale, familiale sau sociale, de care, mai mult sau mai puţin, toţi au parte, chiar şi necredincioşii. 

Bucuria creştină este rodul Duhului Sfânt (Gal. 5, 22) în însăşi natura pe cale de îndumnezeire a creştinului. Ea ţine de inima omului, căci „bucuria inimii este viaţa omului” (Înţelepciunea lui Isus Sirach 30, 22). Bucuria creştină este deci o stare naturală a omului restaurat în Iisus Hristos. Toţi creştinii botezaţi în numele Sfintei Treimi primesc harul Duhului Sfânt la momentul Botezului şi al Mirungerii (Cincizecimea personală a fiecăruia), ca pe un germene pe care Dumnezeu îl seamănă cu nădejde de rodire în pământul inimii noastre. Harul divin este ascuns de la botez în inima omului, pentru că inima reprezintă, după Sfânta Scriptură şi după Sfinţii Părinţi, locul central al fiinţei noastre, „rădăcina facultăţilor active ale minţii (intelectului) şi ale voinţei, locul de unde provine şi spre care converge toată viaţa spirituală” (V. Lossky). După Sfântul Ignatie Briancianinov, „inima” este izvorul sentimentelor şi al intuiţilor duhovniceşti prin care omul Îl cunoaşte pe Dumnezeu în mod direct, fără participarea minţii, în timp ce „capul” este sediul inteligenţei, al gândirii clare. Dar şi inteligenţa îşi are izvorul tot în inimă, căci mintea este, în fond, o energie a inimii.

Păcatul fărâmiţează unitatea naturii umane, al cărui centru este inima. Păcatul separă mintea de inimă şi o face să se risipească într-o lume care-i este exterioară, în timp ce propria lume interioară, simbolizată de inimă, îi rămâne tot mai străină. Astfel, omul care şi-a pierdut echilibrul interior este supus angoasei şi fricii. El nu se mai poate bucura de viaţă, pentru că nu trăieşte o viaţă plenară, ci una diminuată, desfigurată, separată de izvorul ei autentic, care este Dumnezeu.

Remedierea acestei stări nenaturale, conflictuale (păcatul este împotriva naturii, este o sursă permanentă de conflicte interioare şi cu lumea înconjurătoare), nu se poate realiza decât prin restaurarea echilibrului lăuntric sau a „omului interior”, prin „întoarcerea” minţii în inimă. Sfinţii ne spun că mintea este asemenea omului plecat departe, în călătorie. Cât timp lipseşte de acasă se gândeşte mereu la ai săi: la soţie, la copii, la prieteni... şi îşi face tot felul de griji. Dar, odată întors acasă, se linişteşte şi se bucură să fie din nou împreună cu ai lui. La fel şi mintea, a cărei „casă” este inima. Numai la ea „acasă” se simte bine, împăcată, liniştită. Atunci toate gândurile „străine” dispar şi rămâne doar gândul la Dumnezeu, singurul lucru necesar (cf. Lc. 10, 22).

Toată viaţa creştină este, în fond, o călătorie spre locul inimii, o întoarcere neîncetată „acasă”, o interiorizare permanentă care ne leagă direct de izvoarele harului. Numai atunci viaţa adevărată, care este „bucurie în Duhul Sfânt” (cf. Rom. 14, 17), va pulsa plenar în noi, numai atunci vom fi cu adevărat vii. Cunoaşterea cea mai vastă, inclusiv cea religioasă, nu valorează nimic dacă nu cultivă inima, dacă nu serveşte interiorizării, umplerii de viaţa cea adevărată întru Duhul Sfânt.

„Întoarcerea acasă” se realizează în primul rând prin rugăciune însoţită de asceză, adică prin lupta împotriva păcatului, prin înfrânarea simţurilor, prin post şi prin săvârşirea binelui faţă de semenii noştri. De altfel, rugăciunea însăşi este o asceză, cea mai mare asceză, până când se înrădăcinează în inimă, ca să ţâşnească apoi neîncetat, precum apa limpede şi vie a unui izvor de munte. La început, rugăciunea presupune deci osteneală: trebuie să-ţi impui să te rogi, căci altfel mintea răspândită în simţuri şi în cele din afară nu se va ruga niciodată fără imboldul voinţei, dat de credinţă. Dar, încetul cu încetul, mintea se va deprinde cu rugăciunea, eliberându-se de mulţimea gândurilor şi accentuând doar gândul la Dumnezeu. Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă ca în timpul rugăciunii (acasă ori în Lăcaşul Domnului) să ne închidem mintea în cuvintele ei sau ale cântării (adică să nu ne mai gândim la nimic altceva) şi să o „coborâm” în inimă, pentru ca rugăciunea să nu rămână doar un act intelectual, ci să devină un act existenţial. Astfel, omul se roagă cu toată fiinţa sa, din tot sufletul, din toată inima. Numai atunci simte el bucuria rugăciunii. Căci a te ruga (cu rugăciune curată, neamestecată de alte gânduri) este cea mai mare bucurie.

Mai întâi, inima simte o căldură care se răspândeşte în jurul ei şi în tot pieptul. Este căldura harului care începe să lucreze (să încolţească), pentru că pământul inimii s-a dezgheţat. Iată, vin zile, zice Domnul, când „voi scoate din trupul lor inima cea de piatră şi le voi da inimă de carne” (Iez. 11, 19). Atunci omul îşi „simte” inima, iar „simţirea inimii este simţirea lui Dumnezeu” (Sfântul Diadoh al Foticeii). Până atunci omul îşi ignora inima, trăia în afara ei, judeca şi lucra după mintea sa şi împins de simţuri. Or, inima are legile ei proprii, care sunt legile lui Dumnezeu însuşi, căci „Legea Ta, Doamne, este înăuntru inimii mele” (Ps. 39, 11).

După căldura inimii vine bucuria pentru oameni, pentru animale, pentru plante şi pentru întreaga creaţie a lui Dumnezeu. Căci cu inima reunită (vindecată de fărâmiţarea ei) prin lucrarea harului, omul revine la calitatea lui primordială de centru al creaţiei, de „microcosmos” care recapitulează în sine toată zidirea lui Dumnezeu. Acesta este „omul universal”, „Adam total”, care nu mai este despărţit de nimeni şi de nimic, pentru că, existenţial, poartă totul în el. Iar forţa care uneşte totul nu-i alta decât dragostea. Dragostea se manifestă ca o compătimire şi mijlocire, prin rugăciune, pentru întreaga creaţie supusă păcatului, inclusiv pentru demoni. „Semnul sfinţeniei este o inimă compătimitoare”, zice Sfântul Isaac Sirul. 

Dar toată osteneala de a atinge rugăciunea curată, care uneşte şi sfinţeşte inima, este de neconceput în afara Bisericii, pentru că ea nu este doar rezultatul unui efort ascetic omenesc, ci al sinergismului (împreună lucrării) dintre harul divin şi efortul personal. Or, Biserica este tocmai „locul” (în sens mistic) întâlnirii şi al unirii omului cu Dumnezeu prin Sfintele Taine, îndosebi prin Euharistie, care ne constitue în „trupul lui Hristos”, făcându-ne mădularele Sale şi totodată mădulare unii altora (vezi Rom. 6, 5; I Cor. 6, 15; 10, 17; Efes. 4, 25; 5, 30). Măsura pe care trebuie să o atingă creştinul este măsura lui Hristos însuşi (cf. Efes. 4, 13); de aceea avem nevoie să ne unim cu Hristos euharistic, ca să devenim precum El. Trupul şi Sângele Domnului, prin care ne împărtăşim, actualizează în noi harul botezului, întreţine efortul ascetic al rugăciunii, al înfrânării, şi ne transformă treptat în Hristos însuşi. Astfel, firea noastră, păstrându-şi toate calităţile ei de natură umană creată, este străbătută de focul dumnezeirii, este purificată, înălţată şi sfinţită. Ca şi fierul, care, introdus în foc, deşi devine el însuşi foc, îşi păstrează firea. Viaţa sacramentală a Bisericii constitue deci atmosfera „vieţii în Hristos”. Căci Biserica, în fiinţa ei, se identifică cu Hristos, este Hristos însuşi în acţiune, prin Duhul Sfânt care sfinţeşte totul.

Rugăciunea Bisericii este încărcată de o forţă cu totul deosebită. Ritualul, cântările şi rugăciunile Bisericii actualizează în modul cel mai real, prin lucrarea Duhului Sfânt, actele mântuitoare ale Domnului, pentru a ne face şi pe noi părtaşi la ele. Liturghia şi sărbătorile bisericeşti nu sunt deci simple comemorări ale unor evenimente trecute, sunt actualizări în Duhul Sfânt. De aceea cântăm la Crăciun „Hristos se naşte, măriţi-L, Hristos din ceruri întâmpinaţi-L, Hristos pe pământ, înălţaţi-vă...”, iar la Paşti„ [...] ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase; astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine: Însuţi împreună mă preamăreşte, Mântuitorule, în Împărăţia Ta.”. Iar la fiecare Sfântă Liturghie, zicem: „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Domnului Iisus, Unuia celui fără de păcat.”.

Penticostarul este, prin excelenţă, cartea imnelor bucuriei. A bucuriei pascale care covârşeşte toată mintea, pentru că Hristos a biruit, prin Înviere, diavolul şi păcatul, inclusiv moartea, „vrăjmaşul cel de pe urmă”. Iar biruinţa lui Hristos este şi biruinţa noastră, a celor ce suntem ai Lui, uniţi cu El prin botez, prin rugăciune şi asceză, prin post şi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, prin iubire. Toate ale lui Hristos sunt şi ale noastre, viaţa creştină fiind, după Sfântul Nicolae Cabasila (sec. al XIV-lea), retrăirea împreună cu Hristos a vieţii Sale pământeşti, de la naştere până la înălţarea la cer, trecând prin cruce, moarte şi înviere. Necazurile şi suferinţele vieţii acesteia nu se pot compara cu slava viitoare. Ele ţin de condiţia umană în starea ei de cădere şi sunt îngăduite de Dumnezeu pentru ca prin ele să ajungem, în noi, la omorârea „omului vechi” şi la ridicarea „omului nou”, în Hristos. Dar bucuria Învierii, izvorâtă din credinţa nestrămutată în biruinţa finală, copleşeşte şi transfigurează orice necaz, orice suferinţă. Viaţa creştină este, în fond, o bucurie şi o sărbătoare neîncetată. „Asemenea copiilor”, zice un filozof român (H. Patapievici), „găsesc în a fi creştin sentimentul bucuriei înalte şi certitudinea că sărbătoarea deja a început prin noi şi că desfăşurarea ei nu are capăt.”

† Mitropolitul SERAFIM