Chiar dacă nu mai suntem familiari cu calea către omul dinlăuntru (cf. Efes. 3, 16) și chiar dacă pogorârea întru cele dinăuntru ale sale îl poate speria pe cel neavizat, e bine să știm că perspectiva regăsirii de sine și a adunării din împrăștierea în care am crescut și am fost educați, încă din frageda noastră copilărie, reprezintă o oportunitate ce nu trebuie pierdută, un prilej „mai mult unic decât rar”, cum spune italianul, de a ne regăsi felul de viețuire ce corespunde cu temelia care s‑a pus înlăuntrul nostru prin Botez, de care ne‑am cam îndepărtat, ne‑am cam înstrăinat... Cel care caută către omul dinăuntru nu se întâlnește doar cu adevăratul „sine însuși” – făptură nouă –, ci se întâlnește cu Hristos Cel mort și înviat, care Se află la temelia viețuirii noastre, începând de la botez. Dar pentru a putea intra în cămara sufletului nostru e nevoie să redescoperim cheia sau, cum i se spune mai modern, „parola”. Iar parola care ne deschide perspectiva spre cele dinlăuntru ale noastre este „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește‑mă!”; sau, pe scurt, „Doamne, miluiește!”.

Chemarea Numelui Celui care ne‑a făgăduit că va fi cu noi în toate zilele, până la sfârșitul veacului (cf. Mt. 28, 20), ni‑L descoperă în inimă pe Cel chemat și prezent acolo de la Botez, iar pe cel care cheamă Numele Domnului îl face părtaș la harul și la viața Celui chemat. Și nu numai atât. „Tot cel ce va chema Numele Domnului se va mântui!” (F. A. 2, 21; Rom. 10, 13). Să reîncepem deci să chemăm Numele Celui în care credem ca Împăratului și Dumnezeului nostru, al Celui pe care Îl mărturisim ca Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, care estede o Ființă cu Tatăl și iarăși va să vină, cu slavă, să judece viii și morții. Căci fericit este cel a cărui nădejde este Numele Domnului (cf. Ps. 39, 6). Iar Domnul al cărui Nume îl chemăm, „Iisus Hristos, ieri și azi și în veci este același” (Evr. 13, 8).

Chiar dacă nu mai suntem familiarizați cu deslușirea glasului duios și lin al Domnului care și‑a întemeiat Împărăția înlăuntrul nostru (cf. Lc. 17, 21), să fim încredințați că El ESTE în noi și cu noi, în toate zilele, că El ESTE Viața vieții noastre și este mai aproape de noi decât propria noastră suflare și ne este mai lăuntric decât gândul nostru cel mai tainic. El este Cel care cercetează inimile și rărunchii (cf. Ieremia 11, 20), Cunoscătorul celor ascunse, care știe toate mai înainte de a se face (cf. Susana, 1, 42).

Perioada de strâmtorare prin care ne este dat să trecem constituie un provi-dențial prilej de a ne relua, fiecare dintre noi, raportul personal și nemijlocit cu Hristos Cel Viu, care, pentru noi și a noastră mântuire, a murit și a înviat, șade de‑a dreapta Tatălui și iarăși va să vină întru slavă, să judece, să mântuiască și să înnoiască întreaga Sa creație. E momentul să ne punem nădejdea în Dumnezeu mai mult decât în oameni și în „putințele” lor. Orice am face, să lucrăm din toată inima, ca pentru Domnul și nu ca pentru oameni, bine știind că de la Domnul vom primi răsplata moștenirii; căci Domnului Hristos slujim (cf. Col. 3, 23‑24). Să luăm, dar, aminte și să ne folosim de timpul prezent pentru a ne reorienta viața în direcția și înspre țelul care se află în continuitate cu temelia pusă în noi prin Botez și să nu revenim la viețuirea noastră dinainte, ca nu cumva să pierdem folosul agonisit.

În Hristos Cel înviat, a cărui prezență o descoperim în inima noastră, nu suntem singuri, ci descoperim întreg Omul, întregul Adam; și ne facem astfel părtași compătimirii și milosârdiei Fiului Omului, Biruitorul păcatului și al morții, față de toți cei bolnavi și față de cei care‑i îngrijesc, față de toți cei strâmtorați, pribegi, lipsiți, înstrăinați, însingurați, descurajați sau înfrânți de lumea aceasta; față de toți cei ce suferă de foame sau de sete sau suferă din cauza molimei, față de cei bântuiți de cutremur, de potop, de foc, de sabie, de venirea asupra lor a altor neamuri sau de războiul cel dintre dânșii; față de toți cei prigoniți, asupriți, neplătiți sau siluiți de aproapele lor, față de cei robiți de propriile lor patimi, slăbiciuni sau neputințe, față de toate surorile noastre care poartă în pântece sau îi aduc pe lume pe pruncii lor, față de toți copiii și tinerii, față de părinții care îi nasc, îi cresc și îi educă creștinește; față de toți cei care ne iubesc sau ne urăsc pe noi, care ne fac bine sau ne fac rău. Împreună cu toți aceștia, cu întreg Adamul, în care se cuprind și toți cei care din veac bine au plăcut lui Dumnezeu – Sfinții, în frunte cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu –, prăznuim astăzi și cântăm:

Hristos a înviat!

† Siluan,
Episcopul Ortodox Român al Italiei