Ostaşul nu se gândeşte la primejdiile războiului, nici la necazurile petrecerii printre străini, având drept scop înaintarea sa în treapta ostăşească şi ca ţintă ultimă câştigul de pe urma dregătoriei sale. Aşadar şi cinul nostru are un ţel şi o ţintă ultimă a lui, pentru care răbdăm de bună voie toată osteneala şi truda. De aceea postul nu ne osteneşte, nevoinţa privegherii ne înveseleşte, citirea şi meditarea Scripturilor o facem cu dragă inimă, truda lucrului, ascultarea, lepădarea de toate lucrurile pământeşti, petrecerea în această pustie, toate cu dragoste le săvârşim. Dar voi, care v-aţi nesocotit patria, neamul şi toată lumea şi v-aţi înstrăinat de ele, venind la noi, oameni de rând ce suntem şi proşti, spuneţi-mi, care este ţelul vostru? Şi ce ţintă ultimă aţi avut când aţi făcut aceasta?”. Iar noi, răspunzând, am zis: „Pentru Împărăţia Cerurilor.”. Auzind aceasta, Avva Moise a zis: „Bine aţi răspuns în ce priveşte ţinta ultimă, dar care e scopul, de la care nicicum abătându-ne, putem să ajungem la Împărăţia Cerurilor? La lucrul acesta nu aţi răspuns.”. Iar când am mărturisit că nu ştim, ne-a zis bătrânul: „Ţinta ultimă a făgăduinţei noastre este, cum aţi zis, Împărăţia lui Dumnezeu, iar scopul, fără de care cu neputinţă este a ajunge la sfârşitul acela, e curăţia inimii. Deci, spre acest scop trebuie să fie îndreptată mintea noastră, întotdeauna, iar când s-ar întâmpla să se abată inima noastră puţin din calea cea dreaptă, îndată să o întoarcem, îndreptând-o spre scopul urmărit ca după rigla zidarului. Aceasta ştiind-o, şi sfântul Apostolul Pavel spune: „Cele dinapoi uitându-le şi spre cele dinainte întinzându-mă, la ţintă alerg, la răsplătirea chemării celei de sus a lui Dumnezeu.”¹. Drept aceea, pentru acest scop le facem noi pe toate şi pe toate le nesocotim: şi patria şi neamul şi averile şi toată lumea, ca să dobândim curăţia inimii. Iar de vom uita de ţelul acesta, vom fi nevoiţi, ca unii ce umblăm prin întuneric şi călătorim alăturea de calea cea dreaptă, să ne poticnim de multe şi să rătăcim. Căci multora li se întâmplă aşa, că nesocotind la începutul lepădării de lume avuţia, banii şi toată lumea, mai pe urmă se aprind de mânie şi ură pentru o carte, o sapă, un condei sau un ac. N-ar pătimi aceasta, dacă şi-ar aminti de scopul pentru care au nesocotit ei toate lucrurile şi lumea însăşi. Căci pentru dragostea aproapelui dispreţuim bogăţia, ca nu cumva, sfădindu-ne pentru ea şi sporindu-ne aplecarea spre mânie, să cădem din dragoste. Când, aşadar, pentru lucruri de nimica arătăm aceeaşi mânie împotriva fratelui, am căzut ţelului nostru şi nu avem niciun folos de la lepădarea de lume. Ştiind asta, fericitul Apostol a zis: „De‑aş da trupul meu să fie ars, iar dragoste nu am, de niciun folos nu-mi este.”². De aici învăţăm că desăvârşirea nu vine o dată cu lepădarea de avere şi de lucruri, ci după dobândirea dragostei, ale cărei însuşiri acelaşi Apostol le descrie: „Dragostea nu pismueşte, nu se mânie, nu se îngâmfă, nu se întărâtă, nu gândeşte răul.”³. Toate acestea împreună alcătuiesc curăţia inimii. Pentru aceasta se cade să facem totul: să dispreţuim banii, să stăruim în post şi priveghere cu bucurie şi în citiri de psalmi să petrecem. Iar de vom fi vreodată împiedicaţi de la lucrurile acestea de vreo pricină binecuvântată, să nu o dăm uitării. Căci nu este aşa de mare folosul de pe urma postului pe cât ar fi de mare paguba de pe urma mâniei; nici folosul din citire cât vătămarea din dispreţuirea şi întristarea fratelui. Posturile, privegherile, citirea Scripturilor, lepădarea de avere şi lepădarea de toată lumea nu sunt desăvârşirea însăşi, ci, precum s-a zis, sunt uneltele desăvârşirii. Căci nu într-acestea stă desăvârşirea, ci cu acestea se câştigă. Deci, în zadar ne lăudăm cu postul, cu privegheerea, cu sărăcia şi cu cititul Scripturilor dacă n-am dobândit dragoste către Dumnezeu şi către aproapele. Căci cel ce a dobândit dragostea Îl are pe Dumnezeu în sine şi mintea lui de-a-pururi este la Dumnezeu.”.

Note: