– Perspectivele erau sumbre, părinte. Ce era să fac? Mi‑am dat seama de darul pe care mi l‑a dat Dumnezeu. Vedeam cum îmi merge mintea și că șansele de a mă realiza profesional sunt în altă parte. Din păcate, a trebuit să plec. Altfel m‑aș fi lovit de piedici care m‑ar fi costat ani din viață și multă energie. Nu voiam să îmi pierd puterile luptându‑mă cu morile de vânt. Am preferat să investesc energia în cercetare. Și bine am făcut.

Radu a devenit un profesor universitar foarte apreciat. A lucrat cu mari specialiști, alături de care a scris cărți recunoscute la nivel internațional. Mi le arată cu multă bucurie și cu smerenia specifică oamenilor cu adevărat culți.

– Mi‑am făcut treaba cum am putut, părinte. Am muncit de dimineață până seara, dar cu bucurie și pasiune. Ce fericire să vezi oamenii cum se întorc la familiile lor, vindecați! Cea mai frumoasă diplomă pe care o poate primi un doctor e fericirea omului vindecat. Dar pentru asta îți trebuie suflet deschis către Dumnezeu, altfel nu poți trăi această bucurie. De fapt, El este Doctorul cel mare, noi suntem doar mâinile Lui. Mi‑au trebuit ani să înțeleg acest lucru, deși tata mi‑o spusese încă din copilărie. Dar, știți cum sunt copiii... Târziu își dau seama de vorbele părinților...

Radu își rotește privirea prin camera în care acum timpul îi trece însoţit de boală. Soția îl privește deja din cer, de sus... A zăcut și ea în același pat, iar el a îngrijit‑o cu multă dăruire.

– Mi‑a venit mie rândul să stau în patul acesta de suferință. Dar să știți că nu e chiar așa de rău. E un timp în care te gândești la viața ta și petreci cu Dumnezeu cât ți‑a mai rămas de trăit. Am fost mereu activ și am lucrat, cum v‑am spus, de multe ori fără niciun fel de pauză. Uneori nici timp să fac păcate nu am avut, zice râzând. Am făcut și păcate, părinte, nu vă speriați. M‑am pocăit pentru ele. Dar am avut multe bucurii, pentru că dorința mea cea mai mare a fost să fac oamenii fericiți, după cum m‑a luminat Dumnezeu. I‑am dăruit Domnului mâinile acestea să opereze El prin ele. O, părinte, ce minuni poate face Dumnezeu cu mâinile astea. Cred că știți mai bine decât mine, că și dumneavoastră v‑ați pus mâinile și picioarele la dispoziția lui Dumnezeu.

Ma uimește conștiința smerită a acestui vrednic slujitor. Câtă recunoștință poate izvorî din inima omului conștient de lucrarea lui Dumnezeu în viața sa! 

– Cum ați ajuns la această trăire a minunilor care s‑au săvârșit prin mâinile dumneavoastră? îl întreb pe domnul doctor, curios să aflu cum a reuşit să ajungă la o inimă atât de încărcată de roade.

– Părinte, mediul nostru nu este cel mai credincios. Ca și în alte domenii, sunt multe orgolii, multă invidie și alte patimi. Nu cred că aceste ispite iartă vreun domeniu profesional, nici chiar pe cel bisericesc. Dar contează mult relația ta personală cu Dumnezeu. Dacă această relație este de bună calitate, primești de la Dumnezeu tot ce îţi trebuie ca să crești și să îți împlinești menirea pe acest pământ. Iar menirea fiecăruia dintre noi este simplă, părinte. Trebuie să facem binele, cât mai mult bine. Mama mea, care era catolică, nu ortodoxă ca mine, zice domnul Radu zâmbind..., mi‑a dăruit, din tot sufletul ei, bucuria de a face binele. Nu era om să aibă nevoie de ceva și ea să‑l treacă cu vederea. Dar să știți că îi deosebea pe cei care aveau nevoie cu adevărat de cei care doar voiau să își arunce crucea în capul altora. Știți ce le zicea? „Fără cruce nu se mântuiește nimeni. Nu cereți ajutor decât când cu adevărat vă trebuie. Sunt destui oameni care nu își pot duce crucea. Lăsați‑mi timp pentru ei.” Ce înțelepciune, părinte! 

Într‑adevăr, mare înțelepciune, o înțelepciune pe care și mama lui o dobândise prin rugăciune, prin citirea scrierilor sfinte și prin multă milostenie.

Radu e singur acum. Îl îngrijește cineva de la un serviciu social şi îl vizitează în fiecare zi. Încă se mai descurcă, dar e conștient că mult nu o va mai duce așa.

– Mă pregătesc. Mi‑am făcut datoria cât am putut. Am conștiința împăcată, nu pentru că am făcut totul bine, ci pentru că m‑am împăcat cu toți și cu Dumnezeu. Nu e posibil ca omul să trăiască și să nu greșească, dar e posibil să se pocăiască. Zilele mele sunt numărate; dar știu, părinte, că mă așteaptă veșnicia. Mă bucur dacă mă va învrednici Domnul să‑mi văd soția și părinții. Credeți că o să‑i văd?

– Eu așa cred. Domnul ne‑a spus că unde merge El, vom merge și noi și că ne așteaptă acolo pe toți. Dacă sunt la Domnul, o să‑i vedeți.

– Sunt la Domnul, părinte. Au fost niște oameni buni la suflet. Au miluit oamenii cât puteau de mult. Astăzi parcă lumea e mai preocupată să adune cât mai multe și să nu dea nimic. Dar ce vor face cu toate cele adunate? Ia uitați‑vă, plec și le las pe toate. Nu iau nimic, absolut nimic cu mine. Casa pentru care am muncit zi și noapte rămâne aici. Mobila asta, în care am investit mii și mii de euro, aici rămâne. Tot ce am agonisit o viață rămâne aici. Multe le vor arunca la gunoi. Dar, uite, pe asta nu o vor arunca. 

Şi scoate de sub perna pe care stă o cruce de peste o sută de ani. Este un pristolnic foarte vechi, pe care îl folosea bunica lui când făcea prescuri. Mi‑l întinde cu ochii încărcați de bucurie că un lucru la care ține mult ajunge unde trebuie și nu se va arunca la gunoi. 

– Le voi lăsa, deci, pe toate aici. Mă duc cum am venit, cu mâinile goale. Dar nu îmi pare rău, părinte. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi‑a dat puterea să dăruiesc. Dacă El zice că tot ce dăruim se transformă în comoară cerească, mă gândesc că mă va învrednici Domnul să am și eu ceva acolo sus. M‑am străduit cât am putut să trimit în cer comori. 

Știu de la multe cunoștințe comune cât de mult bine a făcut acest om pe pământ. Îi văd bucuria și pacea din ochi și din inimă și știu că aceasta este binecuvântarea omului care a trăit ca să slujească. Pentru mulți, el este doar un om singur și suferind, dar este plin de har. Harul nu te lasă niciodată singur, ci te încredințează că Dumnezeu e cu tine, pentru că harul este semnul prezenței lui Dumnezeu în viața ta.

– Părinte dragă, nu vreau să vă mint. Un mic regret am. I‑am promis soției mele, înainte să se ducă să mă aștepte acolo, sus, că voi lăsa toată moștenirea nepoților ei. Îi iubea mult și zicea că să se bucure ei de munca noastră de o viață. A fost marea ei dorință. Puteam să nu i‑o împlinesc? Cum să nu împlinești pe patul de moarte dorința omului cel mai iubit de pe lume? I‑am promis și așa am făcut. Dar am o strângere de inimă. Să se bucure de munca noastră oameni care n‑au făcut nimic pentru noi sau pentru alții?

– Dumneavoastră nu o faceți pentru ei. O faceți pentru soția dumneavoastră. Poate că nepoții vor fi mișcați sufletește și vor folosi această moștenire ca să facă bine altora; și atunci nu se va pierde nimic. 

– Deja au început să se certe pe ceea ce nu au muncit. Așa e viața. Muncești și lași în urmă totul. Dar nu îmi pare rău. Mă bucur că pe toate le‑am făcut cu suflet, dar de ele nu m‑am atașat. Puteam să fac și mai multe. Dar la ce folos? Am știut de tânăr în ce să investesc și în ce nu. Mi‑am chivernisit bine puterile, părinte. Tatăl meu era foarte cumpătat. El și‑a lăsat adâncă amprentă în sufletul meu. Vedeți, părinții pot face mult bine copiilor prin propriul exemplu. Și totuși, le lași pe toate în urmă; și doar gândul la mila lui Dumnezeu te mai mângâie. Dar ce te mângâie! Toată viața am avut nădejde în El. Intram cu mâinile tremurânde în operații și El îmi dădea atâta liniște și precizie când mă apucam de treabă! Părinte, părinte, ce Dumnezeu avem!

Nu îți mai vine să pleci de lângă un astfel de om. Cuvintele lui sunt o predică atât de frumoasă... O ascult cu bucurie. Este viața unui om dăruit oamenilor, un om care a știut să muncească, purtându‑L în inimă pe Dumnezeu și dorința de a face bine oamenilor, fără să aștepte nimic în schimb.

– Vă doresc multă sănătate și să ne revedem cu bine, îi spun într‑un final, când apusul soarelui ne amintește că e vremea pentru și mai multă liniște.

– Sănătate, părinte, că aveți mai mare nevoie de ea. Aveți așa de multe de făcut! Eu am ajuns la capăt de drum și mă bucur deja de ceea ce va fi dincolo. Am nădejde mare că nu mă va lăsa Dumnezeu, acum, că m‑ați dezlegat de păcate și mi‑ați dat Trupul și Sângele Domnului. Ce îmi pot dori mai mult? Să ne revedem cu bine când va rândui Domnul, spune domnul doctor arătând cu mâna în sus.

Mă întorc acasă mirat de cele întâmplate în viața unui om slujitor. Știe că lasă toate bogățiile materiale aici; Dumnezeu însă i‑a ascuns bogăția pe care o ia în suflet ca să meargă la întâlnirea cu Hristos. Faptele slujirii aproapelui au sculptat atât de frumos sufletul acestui om și l‑au făcut cu adevărat un izvor de credință și iubire. Ce suflet frumos se ridică la cer, Doamne, Îi șoptesc lui Dumnezeu. Ce bucurie Te așteaptă, Doamne! 

Pr. Iosif Cristian Rădulescu