– Bine ați venit, domnule. Cine sunteți? mă întreabă bătrânul respectuos.

Mă prezint zâmbind, încântat de chipul luminos și de ochii lui simpatici, care, cu siguranță, au văzut multe în atâția ani de viață.

– Mă bucur că ați venit. Luați loc. Am așa de multe lucruri să vă povestesc. Nu am avut o viață ușoară.

Și începe să‑mi povestească. Dar nu oricum, ci plin de un har deosebit, cu un adevărat talent al vorbirii. Din când în când își cere iertare că nu vrea să îmi încarce sufletul cu atâtea amintiri.

– Simt că, dacă nu le voi spune cuiva, toate aceste amintiri se vor pierde și nu se va folosi nimeni de ele. Așa că, vă rog, dați‑le mai departe cui credeți că îi sunt de folos. 

Regăsesc elemente comune multor vieți. Printre amintiri se revarsă cu tristețe și durerile pe care le‑a suferit în România, cu mai bine de 60 de ani în urmă. Ele l‑au determinat să plece cât mai repede. Înțeleg din vorbele lui că foarte mulți oameni de valoare au avut de suferit în acea vreme, că România ar fi putut ajunge departe dacă nu s‑ar fi îmbolnăvit de ”ciuma roșie”.

A făcut carieră în medicină. A cunoscut  și a ajutat foarte mulți oameni, însă acum nu îl mai cunoaște nimeni și prea puțini îl mai pot ajuta. Lumea lui se reduce la un scaun cu rotile și la câteva îngrijitoare, care îl prețuiesc, dar nu au timp să stea de povești cu el.

– Am avut o viață bună aici. Mi‑a plăcut să fac lucru de calitate. Am învățat foarte mult de la colegii mei. Am câștigat foarte mult, dar nu mi‑au trebuit averi. Am făcut mult bine. Am făcut și rele, îmi spune zâmbind.

Mă cuceresc naturalețea, simplitatea și finețea acestui om. Îl ascult cu multă plăcere. E un om foarte așezat. Am impresia că vine dintr‑o altă lume și că s‑a rătăcit prin secolul nostru atât de tulburat.

– Știți, cel mai greu în toți acești ani a fost dorul de casă. Eu nu am plecat de bunăvoie. M‑aș duce să mor acasă, părinte, îmi șoptește, de parcă nici el nu ar vrea să audă ceea ce îmi spune. Dar această dorință nu mi‑o mai pot împlini. Nu mai am pe nimeni acolo. Am rămas ultimul dintre toți. Ruda care v‑a sunat e în America. E o verișoară care are și ea peste 85 de ani. Cum să mă ajute? E mult că mă mai poate suna.

Privesc cu admirație la acest om, pe chipul căruia se arată roadele unei vieți îndelungate. Pesemne că a fost un om bun și dăruit. Îl trădează ochii, zâmbetul, liniștea și mai ales recunoștința pe care o manifestă în cuvânt și în gest față de Dumnezeu și față de oamenii pe care îi mai are în jur.

Are o pace în el tulburată doar de o singură întrebare, pe care mi‑o adresează la final.

– Oare a meritat să suport 60 de ani de dor de casă?

Îl încurajez să ia în continuare partea bună din tot ce a trăit și trăiește. Îi strâng mâna cu prețuire și nădăjduiesc să nu fie pentru ultima oară. Mă ridic și ne despărțim. Faptul că l‑am întâlnit mi‑a lăsat în inimă o mare bucurie. Eu îi las împlinirea că și‑a împărtășit experiențele de viață cu cineva care să le dea mai departe.

Ies din spital. Afară mă așeaptă întunericul și frigul unei seri de iarnă. Alerg zgribulit, mânat de fiorii de gheață din ploaia măruntă, care se pornește dintr‑o dată. „Oare a meritat să suport 60 de ani de dor de casă?” Iată întrebarea care mă urmărește obsesiv și pe care încerc să o alung grăbind pasul spre parcare. Pe drumul lung spre casă însă această întrebare mă chinuie cu aceeași intensitate cu care îl înspăimântă şi pe doctor. Mă împotrivesc, zicând: „Eu nu sunt Dumnezeu să știu. El știe.”