Practica aceasta reprezintă tradiția liturgică românească și este o sinteză între tradiția liturgică grecească, în care Anixandarele au un conținut mai dezvoltat (fiind dedicat proslăvirii Dumnezeirii Celei în Trei Ipostasuri, Autorul creației lumii, descrise în Psalmul 103 –vezi coloana alăturată)¹ și tradiția slavonă, care nu cunoaște aceste Anixandare în forma asta, însă are cele trei stihuri intercalate. În fapt, Stihul Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne... este specific ritului slav. 

În rânduielile vechi ale fondatorilor mănăstirilor constantinopolitane nu se găsesc indicații speciale cu privire la o modalitate aparte de rostirea Psalmului 103, la Vecernie, însă în rânduiala de la Ierusalim ni se indică o modalitate specială de cântare a acestui psalm (la privegherea de toată noaptea): „Ecleziarhul trebuia să înceapă psalmul cu voce înaltă, astfel încât ambele strane, alăturându‑se ecleziarhului, să cânte stihurile psalmului². O astfel de cântare era indicată până la stihul Deschizând Tu mâna Ta... Ecleziarhul rosteaacest stih cu glas încă și mai înalt, iar stihurile următoare ale psalmului erau cântate cu canonarh³, stranele alternând în cântare”^4 5. 

Ultima parte de rânduială avea să rămână valabilă, astăzi continuând să fie aplicată mai ales în Sfântul Munte Athos, unde, la marile privegheri, cântarea Anixandarelor este un moment plin de har și de încântare duhovnicească. Podoaba muzicală și cântarea la două străni face ca Anixandarele Mari (cele mai elaborate fiind ale Sfântului Ioan Cucuzel) să poată fi considerate noi forme imnografice, alături de cele consacrate în primul mileniu creștin.

Note: