Imnul Lumină Lină este o mulțumire de seară închinată Sfintei Treimi (de aceea mai este cunoscut și sub numele de έπιλύχνιος εύχαριστία – mulțumirea de seară), fiind unul dintre cele mai vechi imnuri ale Bisericii, dacă nu chiar cel mai vechi, necunoscându-i-se însă autorul. Vechimea poate fi dedusă din faptul că deja Sfântul Vasile cel Mare (secolul al IV-lea) îl socotește a fi o „melodie veche”².  

Despre această melodie veche (înțeleasă ca imn sau cântare) nu găsim indicii precise în primele trei secole, dar avem suficiente mărturii despre un ritual al aprinderii lămpii, sau al luminii, în cadrul Slujbei de Seară (de care este strâns legată) atât în perioada primelor secole, dar şi mai târziu, când lucrurile devin mai vădite:

Descriind o agapă, Tertulian spune că, după aprinderea lămpii, toți sunt chemați să cânte, așa cum pot, câte un imn închinat lui Dumnezeu, fie din Sfânta Scriptură, fie cu sufletul lor³.

Sfântul Ipolit al Romei menționează rânduiala aducerii luminii în mijlocul adunării de rugăciune⁴, această practică fiind menționată atât în descrierea începutului Privegherii Pascale din Testamentum Domini, cât și în Constituțiile Bisericii Egiptene.

Pelerina Egeria relatează, în jurnalul ei de călătorie, că aducerea lămpii se făcea și în cadrul Slujbei Pascale de la biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim.

Liturghia Darurilor înainte sfințite păstrează până azi un element liturgic ce dă mărturie despre un ritual mai vechi al luminii. Preotul (în vechime diaconul) spune, înainte de cea de-a doua paremie (de la Vecernie): „Înțelepciune! Lumina lui Hristos luminează tuturor!”, făcând semnul crucii cu lumânarea aprinsă și cu cădelnița, întâi spre răsărit și apoi spre apus (spre credincioși). Acest moment este legat atât de intonarea prealabilă a imnului Lumină Lină, cât și de citirea paremiilor (texte din Vechiul Testament), care în vechime se făcea mai ales pentru catehumenii care urmau să se boteze în Sâmbăta Mare, să devină fii ai luminii (In 12, 36), și care puteau asista la slujbă până la acest moment. Într-un fel, aceștia erau încredințați prin citirea Scripturilor că „celor ce ședeau în întuneric și în umbra morții a strălucit lumină mare”(Mt 4, 12-17), iar preotul îi încredința că „Lumina lumii este Însuși Hristos” (In 8, 12)⁵.

Modul în care s-au construit bisericile în primul mileniu creștin (după secolele XI-XIII doar în Răsărit) este marcat de un profund simbolism duhovnicesc (care răspundea însă și unor nevoi practice). Altarele bisericilor erau orientate spre răsărit, pentru că Hristos este pentru noi Soarele Dreptății și Răsăritul Cel de sus, El Însuși spunându-ne despre Sine că este „lumina lumii” (In 8, 12). De asemenea, în Evanghelia de la Matei (24) și în cartea Apocalipsei ni se profețește că Hristos se va arăta la sfârșitul lumii venind dinspre răsărit. Pentru o și mai mare conștientizare a acestor înțelesuri, credinciosul era mișcat duhovnicește și prin experienţa simțurilor: la răsăritul Soarelui lumina intra în locașul de cult prin fereastra de la altar (una singură, în cinstea Domnului Hristos, sau trei, cinstind Preasfânta Treime), în momentul în care Utrenia (slujba de dimineață) era aproape de final și se cânta Doxologia (Slavă Ție Celui ce ne-ai arătat nouă lumina…),iar când Soarele era spre Apus ultimele raze ale soarelui intrau în biserică la momentul cântării Lumină lină, întru Vecernie⁶.

Note: