Totuși, ei erau conștienți că despătimirea și sfințirea nu sunt rezultatul luptelor ascetice, ci exclusiv darul lui Dumnezeu, căci, potrivit unei alte maxime ascetice, „totul este har”. Harul este însă exigent. El așteptă conlucrarea cu el. El se înmulțește sau se retrage în funcție de angajarea noastră în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Există deci o misterioasă dialectică între harul primit la Botez și celelalte Sfinte Taine, îndeosebi între Euharistie și lucrarea omului: Harul se înmulțește pe măsura angajării credinciosului în nevoințele ascetice, după cum și angajarea lui, susținută de har, este tot mai deplină și fără rezerve, mergând până la vărsarea sângelui în lupta cu patimile.

 Cele două realități antinomice, „totul este har” și „dă‑ți sângele pentru a primi harul”, se regăsesc cu o evidență deosebită în viața Sfântului Serafim de Sarov. La 7 ani, copilul Prohor (numele lui de botez) cade de pe turla bisericii orășelului său natal Kursk fără să i se întâmple nimic. La 10 ani se îmbolnăvește grav și este salvat prin atingerea de icoana Maicii Domnului, „Snamenija”. În mânăstirea Sarov, unde intră la vârsta de 19 ani, Maica Domnului i se arată de două ori și‑l tămăduiește de boli grave. Totuși, prin voia lui Dumnezeu, sănătatea lui rămâne mereu precară. Fără îndoială, Sfântul a experimentat lucrarea harului în toate nevoințele sale ascetice, deosebit de aspre, ca în rugăciunea de o mie de zile pe o piatră din apropierea chiliei sale din pustie. Părinți ai mânăstirii și credincioși l‑au văzut adeseori, când slujea Sf. Liturghie, învăluit în lumină. Sfântul a primit de la Dumnezeu și darul de a tămădui bolnavi și de a cunoaște gândurile oamenilor. Unui credincios pe nume Motovilov, pe care l‑a tămăduit de paralizia picioarelor, i‑a descoperit chipul său transfigurat de har, spunându‑i că „scopul vieții creștine este dobândirea Sfântului Duh”. Aceasta înseamnă că toate eforturile ascetice, postul, rugăciunea, faptele bune și slujirea semenilor trebuie săvârșite cu smerenie și cu conștiința că nu noi le săvârșim prin propriile puteri, ci harul lui Dumnezeu este cel ce pe toate plinește în viața noastră și a lumii. Astfel ne umplem tot mai mult de Duhul Sfânt.

 Prin nevoințele sale extreme, harul Duhului Sfânt i‑a modelat ființa într‑atât încât Sfântul a dobândit o „inimă compătimitoare”, adică o inimă plină de iubire față de semeni. Mii de credincioși alergau spre Sarov pentru a‑l vedea, spre a‑i cere rugăciunea  și pentru a fi ajutați în necazurile lor. Părintele Serafim întâmpina pe fiecare cu cuvintele „Bucuria mea, Hristos a înviat”! Simpla întâlnire cu el însemna o binecuvântare pentru pelerini. Fiecare se întorcea acasă cu pace și bucurie în suflet. De aceea Sfântul le spunea: „Câștigați‑vă pacea inimii și mii de oameni se vor mântui în jurul vostru”.

Spiritualitatea ortodoxă este unitară și se adresează întregului popor al lui Dumnezeu, indiferent de statutul pe care‑l are fiecare în Biserică: episcopi, preoți, diaconi sau simpli credincioși. Toți sunt chemați la sfințenie,  care este darul exclusiv al Sfântului Duh. Totuși, Sfântul Duh nu‑l sfințește pe credincios fără participarea lui prin rugăciune, asceză și fapte bune. Monahii cu deosebire sunt aceia care s‑au angajat să trăiască maximalismul evanghelic fără nici un compromis. Ei au avut experiența „războiului nevăzut” al demonilor care se împotrivesc împlinirii voii lui Dumnezeu, Care este sfințirea noastră (cf. I Tesaloniceni 4, 3). De aceea viața multor monahi este exemplară pentru creștinii care trăiesc în lume, iar scrierile lor sunt deosebit de prețuite în Tradiția ortodoxă.

† Mitropolitul Serafim