Omul epocii moderne, a cărui cultură este dominată de gândirea științifică și de o viziune materialistă a lumii, plasează rațiunea deasupra tuturor celorlate facultăți cu care suntem înzestrați, și nu recunoaște nicio autoritate superioară inteligenței omenești: „Nu există nicio instanță deasupra rațiunii”, proclamă părintele psihanalizei. El consideră că „religia ar fi nevroza coercitivă universală a omenirii, ca și cea a copilului, care ar proveni din complexul lui Oedip, din relația cu tatăl. (…) Omul credincios și evlavios este protejat în mod deosebit de primejdia anumitor afecțiuni nevrotice; adoptând nevroza universală, el este scutit de sarcina de a‑și făuri o nevroză personală.” (Sigmund Freud – Viitorul unei iluzii). 

Cu alte cuvinte, religia ar fi o formă de nebunie colectivă care‑l ferește pe om de nebunia individuală!... 

Raționalismul ateu însuși, care acordă rațiunii rangul de judecător suprem, aidoma unei divintăți, este o formă de idolatrie și de nebunie, așa cum ne avertizează Pascal cu trei secole înainte de Freud: „Cine ar vrea să urmeze numai rațiunii este nebun dovedit” (Pascal, Cugetări). Cel nebun ar fi deci doctorul Freud, el fiind lipsit de acea rațiune care vine din inimă și nu din rațiune: „Inima are rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște” (Pascal, op. cit.). 

Rațiunea noastră este tot atât de mărginită și imperfectă ca și celelalte facultăți omenești, de aceea „inteligența singură nu poate cunoaște decât ceea ce este pământesc, și numai în mod parțial, în vreme ce cunoașterea lui Dumnezeu și a lumii cerești nu vine decât de la Duhul Sfânt. Există oameni care se străduiesc întreaga viață să știe ce se află în soare sau pe lună sau în alte părți, dar aceasta nu este de nicio trebuință pentru suflet”. (Sf. Siluan, Scrieri). Credința nu exclude inteligența omenească și gândirea filozofică, dar ea este înainte de toate o adeziune a inimii, fără de care cuvântul lui Dumnezeu rămâne neroditor, ca și sămânța „care a căzut pe locuri stâncoase, unde n‑avea pământ mult; a răsărit îndată, pentru că n‑a găsit un pământ adânc. Dar când a răsărit soarele, s‑a pălit; și pentru că nu avea rădăcini, s‑a uscat.” (Matei 13, 5‑6). 

Rădăcinile credinței nu se află în ideile noastre, nici în cărți, și nicăieri altundeva decât în inima noastră: „Inima îl simte pe Dumnezeu și nu rațiunea! Aceasta este credința. Dumnezeu se face simțit cu inima nu cu rațiunea.” (Pascal, op. cit.). 

Rațiunea este făcută pe măsura lucrurilor pământești, limitată și imperfectă, ca toate lucrurile pieritoare. Cum ar putea această mică licărire de inteligență să cuprindă nemărginita înțelepciune a lui Dumnezeu? Când o nenorocire se abate asupra lui, omul are uneori tendința să‑l considere pe Dumnezeu ca pe un dușman neînțeles și nemilos, dat fiind că înțelep-ciunea dumnezeiască depășește înțelegera lui. Dar el primește cu simpatie sugestiile celui viclean, care pare a fi prietenul său, căci îl încurajează pe om să mențină și să întărească legăturile care îl țin robit trupului de carne și lucrurilor pieritoare. Argumentele celui viclean par întemeiate, căci ele sunt pe măsura înțelegerii omenești, iar acțiunile lui par bune și izvorâte din iubirea lui de om, căci scopul lor este satisfacerea dorințelor noastre lumești și a poftelor trupești. Logica celui necurat corespunde rațiunii omenești și pare convingătoare, în timp ce adevărul ce vine de la Dumnezeu ne apare deseori contrar logicii omenești și potrivnic voinței noastre. Căci nu putem cântări un munte pe un cântar de băcănie, și nici judeca cu mintea noastră lumească acțiunile lui Dumnezeu. De aceea, omul nu aude chemarea lui Dumnezeu, dar pleacă urechea cu bunăvoință la îndemnurile celui necurat, care se prezintă ca fiind aliatul și binefăcătorul lui. Omul se aseamănă atunci cu un pește, care, atras de o momeală ademenitoare, și‑ar închipui că pescarul este prietenul lui. Rațiunea omenească poate deveni astfel o unealtă a celui rău și un mod de gândire potrivnic lui Dumnezeu: „Înapoia mea Satano! Sminteală îmi ești: că nu cugeți cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor.” (Matei 16, 23). 

Cuvântul lui Dumnezeu ne comunică un adevăr deseori contrar rațiunii ome-nești, așa cum constată Freud în comentariul lui privitor la porunca „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Leviticul 19, 18): „De ce ar trebui să‑l iubim? Ce ajutor putem obține astfel? Dar înainte de toate, cum am putea pune aceasta în practică? Cum ar fi posibil așa ceva?”. Și dând frâu liber idignării sale, adaugă: „Există o altă poruncă, ce mi se pare încă mai de neînțeles și dezlănțuie în mine o revoltă și mai vehementă: iubiți pe vrăjmașii voștri.” (S. Freud, Tulburare în cultură).

Reacția violentă a lui Freud împotriva învățăturii lui Hristos se explică prin faptul că el consideră că omul muritor, cu limitele și metehnele lui, este singurul om real. Conform raționalismului ateu, care vorbește prin gura lui Freud, natura dumnezeiască a omului nu este decât un mit, o „nevroză”, o iluzie. Pascal a denunțat deja cu trei secole înainte această falsă viziune a omului ca ființă naturală, lipsită de dimensiunea sa divină: „Smerește‑te, rațiune neputincioasă! Taci din gură, natură imbecilă! Învățați că omul depășește la infinit omul. Și auziți de la stăpânul vostru adevărata voastră stare, pe care nu o știți. Ascultați‑L pe Dumnezeu.” (Pascal, op. cit.). 

Hristos vorbește limbajul oamenilor, dar adevărul pe care ni‑l comunică vine de la Dumnezeu și depășește înțelegerea omenească. Să iubim pe vrăjmașii noștri și să facem bine celor care ne urăsc (Mt. 5, 44), să întoarcem celălat obraz când cineva ne lovește (Mt. 5, 39), să nu strângem comori pe pământ ci în ceruri ( Mt. 6, 19‑20), adevărul revelat copiilor și nu celor înțelepți și iscusiți (Mt. 11, 25), miracolele lui Hristos și învierea Lui, toate acestea sunt lucruri ilogice și inacceptabile pentru rațiunea omenească, care nu poate cunoaște nimic din ceea ce depășește limitele ei naturale. De aceea „omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie, și nu le poate înțelege, pentru că trebuiesc judecate duhovnicește. (…) Nimeni să nu se înșele. Dacă cineva dintre voi se crede înțelept în felul veacului acestuia, să se facă nebun, ca să ajungă înțelept. Căci înțelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu.” (1 Cor. 2, 14; 3, 18). 

Tot ce rațiunea noastră poate concepe și înțelege aparține omului pământesc, iar cunoașterea profană a acestei lumi nu ne poate aduce decât întristarea: totul are un sfârșit în această lume, iar natura nu ține seamă de om, de sentimentele, de suferințele și de nădejdile lui, „dat fiind că toți oamenii sunt făcuți ca și animalele și plantele, pentru a trăi un anume timp, pentru a‑și reproduce specia, și pentru a muri” (Voltaire, Scrisori filozofice). 

Cunoașterea rațională a lumii nu ne lasă nicio speranță, căci moartea este o lege naturală care nu cruță nicio ființă vie, astfel încât deznădejdea este cu siguranță mai „științifică” decât speranța: „Cunoașterea definește natura și o urmează în toate căile ei. Dar în lucrările ei, credința se ridică deasupra naturii. (…) Căci cunoașterea este urmată de teamă. Iar credința este urmată de speranță.” (Sf. Isaac Sirul, Cuvântări duhovnicești). 

„Nebunia” lui Dumnezeu – de neconceput în ochii rațiunii omenești – a fost de a‑l fi făcut pe om după chipul și asemănarea Lui, iar „nebunia” lui Hristos – tot atât de necuprinsă de facultățile noastre pământești – este de a fi biruit moartea și de a ne aduce speranța vieții veșnice: „Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele mele, și crede în Cel ce m‑a trimis, are viața veșnică, și nu vine la judecată, ci a trecut de la moarte la viață” (Ioan 5, 24).