Unii liturgiști o pun în strânsă legătură cu Anaforaua liturgică, raportându‑se la ultimele cuvinte din rugăciunea¹ preotului, care introduc Rugăciunea Domnească („Și ne învrednicește pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, să cutezăm a Te chema pe Tine Tată, Dumnezeul cel Ceresc, și a zice...”) și la primele cuvinte ale acesteia („Tatăl nostru…”), pentru a arăta că am fost învredniciți să devenim fii adoptivi ai lui Dumnezeu și să‑L numim „Tată”, datorită iconomiei Mântuitorului Hristos comemorată în Sfânta Liturghie. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: 

„Chemarea atotsfântă și preacinstită a marelui și preafericitului Dumnezeu și Tată este simbolul înfierii adevărate și reale, care ni se va da prin darul și harul Sfântului Duh. Prin această înfiere, biruindu‑se și acoperindu‑se tot ce‑i însușire omenească, prin coborârea harului, se vor face și vor fi fiii lui Dumnezeu toți sfinții care s‑au luminat încă de aici cu frumusețea dumnezeiască a bunătății.”^2 3   

Dacă citim însă cu atenție prima parte a rugăciunii preotului de dinainte de Tatăl nostru, înțelegem că Rugăciunea  Domnească are mai ales rolul unei pregătiri pentru împărtășanie⁴.

În acest sens, Jean‑Claude Larchet face o paralelă între textul rugăciunii preotului de dinaintea Rugăciunii Domnești și cererile acesteia:  

• cuvintele din rugăciunea preotului: „învrednicește‑ne să ne împărtășim, având cuget curat, cu cereștile și înfricoșătoarele Tale Taine ale acestei sfinte și duhovnicești mese, spre lăsarea păcatelor, spre iertarea greșelilor”, indică semnificația cererii din Rugăciunea Domnească: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”.
• rugăciunea preotului: „spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă”, arată semnificația cererii: „și nu ne duce pre noi în ispită, ci ne izbăvește de cel viclean”.
• cererea de a beneficia de „moștenirea împărăției cerurilor” conferă întregul sens începutului rugăciunii Tatăl nostru: „Tatăl nostru, Care ești în ceruri”, în vreme ce invocarea lui Dumnezeu ca Tată se referă la înfierea făgăduită credincioșilor uniți cu Hristos – o unire pe care o împlinește în chip desăvârșit Sfânta  Împărtășanie ‑, care devin împreună moștenitori ai Fiului după har (cf. Gal. 3, 29; 4, 7; Col. 3, 24; Evr. 6, 17; Rom. 8, 17). 
• cuvintele: „învrednicește‑ne să ne împărtășim, având cuget curat, cu cereștile și înfricoșătoarele Tale Taine ale acestei sfinte și duhovnicești mese… spre împărtășirea cu Sfântul Duh”, din aceeași rugăciune a preotului, lămuresc semnificația cererii: „Pâinea noastră cea spre ființă dă‑ne‑o nouă astăzi”, expresia „pâinea cea spre ființă” fiind tâlcuită de  majoritatea Sfinților Părinți ca desemnând Euharistia⁵. 

În susținerea ultimei idei (și în pofida obișnuinței cu traducerea din limba latină prin „pâine noastră cea de toate zilele”), redăm mai jos, două texte patristice:

„Hristos este pâinea vieții. […] Și cerem în fiecare zi ca această Pâine să ne fie dată, pentru ca noi cei ce suntem întru Hristos, și zilnic primim Euharistia ca hrană a mântuirii, să nu fim opriți de la ea – din pricina vreunui păcat greu, adică îndepărtați și necuminecați –, să nu fim opriți de la împărtășirea cereștii Pâini, să nu fim separați de Trupul lui Hristos” (Sfântul Ciprian al Cartaginei, Despre Rugăciunea Domnească, 18).

„«Pâinea noastră cea spre ființă dă‑ne‑o nouă astăzi». Pâinea cea obișnuită nu este spre ființă. Cuvântul «spre ființă» înseamnă: ceea ce este rânduit spre ființarea sufletului. Această pâine nu intră în pântece, și nici nu se aruncă afară, ci se răspândește în toată ființa ta spre folosul trupului și al sufletului. Cuvântul «astăzi» înseamnă: în fiecare zi, după cum spune și Pavel: «Până ce putem să zicem: Astăzi.» (Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze mistagogice – Cateheze, V, 15).

Note: