În cartea sa intitulată „Omul în căutarea sufletului său”, psihanalistul C.‑G.Jung relatează un dialog pe care l‑a avut cu șeful unui trib de Indieni din America: 

Într‑adevăr, putem constata cu ușurință că gândurile noastre sunt întotdeauna determinate de o stare afectivă – dorință, teamă, simpatie, mânie, bucurie, tristețe etc. – cu alte cuvinte, toate gândurile noastre izvorăsc din inimă: „Unde vorbește viața? În inimă. În ce fel? Prin autorevelația sa patetică imediată (…), care definește realitatea umană: impresii, dorințe, emoții, voință, sentimente, acțiuni, gânduri. „Inima” este singura definiție adecvată a omului” (Michel Henry – Cuvintele lui Hristos). 

Ființa reală a omului se află în inimă, iar această ființă nu este omul muritor ci Duhul lui Dumnezeu întrupat în om: „Trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuiește în voi și pe care l‑ați primit de la Dumnezeu” (1 Cor. 6, 19). De aceea toți oamenii – credincioși sau nu, în mod conștient sau nu – sunt mistuiți de dorința vieții veșnice și însetați de Ființa absolută și de desăvârșirea dumnezeiască: „Inima este tronul lui Dumnezeu, pe care, însă, diavolul l‑a luat în stăpânirea lui prin înșelăciune. De aceea, toată strădania noastră, toate puterile noastre sufletești trebuie să se îndrepte spre alungarea piz-mașului, recucerirea inimii și statornicirea minții înlăuntrul ei” (Arhimandritul Zaharia Zaharou op. cit.). 

Principiul fundamental al societății de consum este de a pune stăpânire pe inima omului prin înmulțirea și ațâțarea dorințelui lui pământești, care îl leagă de această lume și de trupul lui muritor, îndepărtându‑l de Dumnezeu și de ființa lui adevărată, care poartă în ea duh dumnezeiesc: „Dorința este un exil. Ea nu vă permite să rămâneți neclintiți în voi înșivă” (Arnaud Desjardins – Calea inimii). 

Dorința este expresia unei lipse iar lipsa esențială a tuturor ființelor omenești este împărăția cerurilor și viața veșnică, pe care le‑am pierdut prin căderea în păcat a lui Adam. Dar această aspirație a sufletului omenesc către Ființa veșnică, aspirație comună tuturor oamenilor, a fost deviată de spiritul materialist al timpurilor moderne, care substituie imaginii lui Dumnezeu înscrisă în inima noastră, bunurile acestei lumi și dorințele omului muritor. De aceea, „în condițiile obișnuite ale vieții, inima nu mai este un instrument de cunoaș-tere, ci dimpotrivă, un instrument de orbire, de neștiință, de ruptură, de dezbinare” (Arnaud Desjardins, op. cit.). 

Atunci când o dorință pune în întregime stăpânire pe inima noastră, ea devine o patimă. Iar obiectul acestei patimi devine un idol care ia locul lui Dumnezeu, dar nu‑L va putea înlocui niciodată, căci oricare ar fi acel obiect, el nu este decât un lucru limitat și pieritor, ca tot ce există în această lume: „Patima este un dor nesfârșit pe care noi îl punem la ceva foarte sfârșit. (…) Patima înseamnă suferință. Și sufe-rința este sfâșierea de a încerca zadarnic a umple o poftă duhovnicească nesfârșită cu un lucru pământesc sfârșit” (Părintele Rafail Noica – Cultura Duhului). 

Tot ce aparține omului muritor, tot ce acesta poate dori și dobândi în această lume este tot atât de pieritor ca și el. De aceea, nu există niciun om pe pământ care să fie în întregime satisfăcut de soarta lui și pe deplin fercit. Căci toate dorințele lumești ale omului provin dintr‑o singură dorință: setea de viață nemuritoare, care nu vine din această lume, ci numai de la Dumnezeu. „Viața noastră nu‑și are fundamentul în ea însăși. Trăind o viață trecătoare, carnea noastră poartă pecetea unei lipse, măcinată de nevoi și de dorințe care reîncep fără încetare. Nicio apă nu poate domoli setea noastră. (...) Datorită faptului că viața noastră nu poartă în ea puterea de a trăi, ea nu poate trăi decât în viața infinită care îi dă viață în permanență. Nicio viață trecătoare nu se poate separa de această viață atotputernică în care trăiește și fără de care s‑ar prăbuși în neant” (Michel Henry, op. cit.). 

Inima omului tinde către infinit, în care își recunoaște propria ei natură. Cu alte cuvinte toți oamenii îl caută pe Dum-nezeu, în mod conștient sau nu. Fapt pentru care niciun lucru pământesc nu poate satisface pe deplin sufletul omenesc: „Duhul este nemuritor, de aceea nu se mulțumește cu materia stricăcioasă și pieritoare, ci cu dumnezeirea cea vie și nepieritoare. (...) Viața veșnică ne este de asemenea trebuință încât fără ea totul este nimic, și toată lumea pe care am câștigat‑o, nimic este” (Sf. Tihon din Zadonsk – Scrisori din chilie). 

Societatea de consum, care, prin publicitatea ei deșănțată și prin modul de viață materialist pe care ni‑l propune, înmulțește la infinit bunurile lumești care ațâță dorințele omului, urmează o cale diametral opusă învățăturii creștine, fără însă a se declara în mod deschis adversara credinței. Nimeni nu ne interzice să credem în Dumnezeu, dar totul este astfel făcut încât duhul lumesc să ia locul lui Dumnezeu în mintea și inima noastră, legându‑ne de lucrurile pieritoare și de omul muritor. A fi creștin nu înseamnă nimic dacă inima noastră este stăpânită de dorințele și gândurile lumești: „Norodul acesta se apropie de mine cu gura și mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de mine” (Isaia 29, 13; Matei 15, 8). 

Dar ispitele nenumărate la care este supus omul modern au și o parte bună și folositoare pe plan duhovnicesc, dat fiind că „ispita descoperă ce se ascunde în inima noastră. (...) De aici se vede cât de folositoare este ispita pentru cunoașterea stării lăuntrice” (Sf. Tihon din Zadonsk, op. cit.). Observând efectul pe care îl are o ispită asupra sufletului nostru putem ști dacă tendințele predominante ale inimii noastre se îndreaptă către această lume sau către Dumnezeu, „pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră” (Matei 6, 21). 

Bunurile acestei lumi, plăcerile și bucuriile vieții noastre pământești sunt și ele un dar de la Dumnezeu, dar ele nu trebuie să ne facă să uităm că scopul final al existenței noastre nu este din această lume: „Într‑un cuvânt, inima credincioasă se poartă în lumea aceasta asemenea unui călător aflat pe drumul său, asemenea unui drumeț și a unui venetic aflat într‑o țară străină, ori ca un surghiunit din casa și patria sa: «căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea ce va să fie» (Evr. 13, 14) «al cărei meșter și lucrător este Dumnezeu» (Evr. 11, 10)” (Sf. Tihon din Zadonsk, op. cit.).