Seara au primit telefoanele pentru două ore. Puteau comunica cu părinții sau cu prietenii și gata; telefoanele reveneau cuminți în dulapul directorului de tabără. Fără jocuri infinite, fără schimburi de mesaje interminabile. Începând de a doua zi, au început activitățile de tabără, una mai interesantă decât alta, și atenția s‑a îndreaptat deja spre viața reală. S‑a ieșit din virtual.

Din cea de‑a treia zi, copiii au început să uite cu totul de ceea ce se cheamă internet. Au descoperit cât de bine e să tragi un șut sănătos într‑o minge, să strigi în gura mare „țară, țară, vrem ostași”, să îți încerci forțele trăgând de o frânghie în două echipe adverse. Au avut revelația stropirii cu apă, au cunoscut deliciile ajutorului în bucătărie și bucuria de a fi de folos celorlalți. Seara povesteau fascinați părinților noile experiențe și, la sfârșitul celor două ore regulamentare de telefon mobil, erau primii care readuceau telefoanele în dulap, fără să li se mai reamintească. Unii dintre ei nici nu le mai solicitau. Alții le returnau mai repede decât ora stabilită. Pentru că începeau alte momente extraordinare: atmosfera din dormitor de dinainte de culcare.

Am scris toate aceste lucruri dintr‑o experiență personală. Dar psihologul german Manfred Spitzer este autorul unei serii de cărți în care analizează științific fenomenul dependenței de mediul virtual. Iar diagnosticul înfricoșător al acestei dependențe este ceea ce el numește demența digitală. „Demența nu înseamnă numai lipsa de memorie, scrie Spitzer. Iar în cazul demenței digitale, nu e vorba doar de faptul că mai ales între tineri această caracteristică pare tot mai răspândită, cum au arătat pentru prima dată în 2007 oamenii de știință coreeni. Problema privește în primul rând randamentul mental, gândirea, capacitatea critică și de orientare în «jungla informațiilor». Dacă o casieră obține 400 făcând 2+2 cu calculatorul și nu își dă seama că rezultatul trebuie să fie greșit, dacă NASA lansează un satelit în nisip (în loc să‑l trimită în spațiu), deoarece nimeni nu și‑a dat seama că țolii și milele nu coincid cu centimetrii și kilometrii, dacă un funcționar de bancă comite o eroare de zeci de mii de euro, asta înseamnă că nu mai suntem capabili să gândim. Este evident că astăzi nimeni nu mai face în minte un calcul aproximativ, ci se încrede orbește într‑un instrument digital. Cine însă folosește numărătoarea și rigla pentru a face calcule trebuie să țină cont de ordinul mărimilor și astfel nu poate obține un rezultat improbabil”¹.

Psihiatrul german avertizează că folosirea calculatorului în primii ani de grădi-niță poate provoca dereglări de atenție și mai târziu dislexie. La vârste școlare, se înregistrează o creștere a izolării sociale, conform studiilor americane și germane. Iar rețelele sociale, în loc să îi ajute pe tineri să comunice mai bine între ei, conduc la o și mai acută izolare.

În cazul folosirii unui navigator GPS pentru orientarea pe drumurile publice, se observă că, în loc ca acesta să ajute șoferul să se orienteze, îi scade capacitatea de orientare. Nu vi s‑a întâmplat niciodată să vă încredințați orbește navigatorului, ajungând în locuri care n‑aveau nimic de a face cu direcția de drum dorită? Asta pentru că e mult mai comod să închizi ochii și să zici: ghidează‑mă tu, decât să deschizi harta și să faci un minim efort de orientare (ce bune erau concursurile de orientare turistică de odinioară, organizate în școli!). Numeroase studii au demonstrat că „folosirea creierului duce la creșterea ariilor cerebrale responsabile de o anumită funcție. Putem spune că, în fond, creierul e ca un mușchi: dacă este utilizat, crește; altfel, se atrofiază”².

Despre puterea de concentrare și învățare ne vorbesc și Părinții Bisericii. Părintele Efrem Katounakiotul, de exemplu, sfătuiește să nu se lase omul pe sine necercetat nici un ceas. Dacă folosim tot timpul dispozitivele mobile, dacă ne încredințăm orbește navigatorului și căutăm informații doar cu Google, cum vom mai reuși să ne cunoaștem pe noi înșine? Părintele Efrem scrie: „În fiecare ceas să te inspectezi, să te cercetezi, să te controlezi. În acest moment ești în bună rânduială? Tu... dacă ești silitor, dacă ești nevoitor, te vei supune pe tine însuți unui control atent, întrebându‑te: cum am petrecut toată ziua? Pe un bolnav nu îl urmărește numai medicul, ci însuși bolnavul se cercetează pe sine să vadă dacă, luând medicamentele pe care i le‑a prescris medicul, se simte mai bine. Nu numai gheronda va urmări pe fiecare, ci și tu însuți te vei urmări pe sineți. L‑am întrebat de multe ori și pe gheronda Iosif cum a ajuns la această stare. Zice: Să‑ți spun ceva: Am adâncit mult îndemnul cunoaște‑te pe tine însuți. Ce ești tu? Nimic. Nu ești nici cât un vierme. Nimic. A venit harul, te‑a ridicat, ai devenit înger. A plecat harul, te‑ai întors la aceleași. Da, dar nu‑mi spune, cum putem să atragem harul? De tine depinde să ai o minte lină și liniștită, de tine depinde. Nu depinde de ispită, dacă te atacă, sau de comportamentul celui împreună‑nevoitor cu tine, al celui ce este în obște cu tine. Tu însuți vei deveni pricina mântuirii tale, tu însuți vei deveni pricina nemântuirii tale. De tine depinde. Când tu vrei mântuirea ta, când te silești pe tine, toate vin prin rugăciune”.

Mai apoi, aflăm această mărturie tulburătoare:

„La o mănăstire oarecare, nu vreau să o numesc, părintele tămâia, și când a ajuns la stareț nu l‑a tămâiat. Starețul, când a trecut mai departe, l‑a întrebat:

Se gândește el ce se gândește și zice: Părintele are dreptate, nu eram aici, eram la un metoc. Acesta era gândul lui. Vedeți?”³.

Deși se adresează cu precădere monahului, cuvintele părintelui Efrem au o rezonanță profundă pentru toți cei ce caută calea mântuirii. Întoarcerea către sine însuși, prezența nu numai fizică în viața de zi cu zi, supravegherea gândurilor sunt acțiuni fundamentale pentru un creștin. Cum va mai putea urma acest proces de cunoaștere cineva care este robit de lumea digitală încă din copilărie?

Vom continua discuția în numerele următoare ale revistei.

Note: