La „Sfântul Silvestru” mergeau mai cu seamă intelectuali pentru a‑l asculta, pentru că Părintele avea darul de a răspunde minților celor mai ascuțite, fiind înzestrat de Dumnezeu cu o memorie deosebită și cu o vastă cultură, dar și cu o inimă tot atât de mare, pe măsura capacității sale intelectuale. De fiecare dată când mă gândesc la Sfinția Sa, îmi revin în memorie chipul și cuvântul său cu putere care învia pe mulți din moartea lor spirituală. În preajma lui simțeai că e un trăitor autentic. Sunt convins că nu căuta „slavă de la oameni”, nu căuta să‑și arate talanții, ci răspundea cu dragoste celor care‑l solicitau să vorbească în diferite locuri. Astfel era prezent peste tot: în biserici, în parohii, la televiziune, în universități. Peste tot era invitat, iar el răspundea invitațiilor cu credința că este chemat de Dumnezeu Însuși, pentru ca să‑L vestească lumii. Tocmai de aceea s‑au folosit atât de mulți de întâlnirea cu el și de cuvântul lui.

Nu întâmplător, Părintele și‑a intitulat teza de doctorat Jertfă și răscumpărare. Jertfa este un cuvânt cheie în viața duhovnicească. Åži viața Părintelui a fost o jertfă continuă. El s‑a jertfit pe sine fără cruțare. Åži tocmai de aceea Dumnezeu l‑a răsplătit cu atâta putere. Să nu uităm că puterea duhovnicească în viața noastră vine din jertfa de care suntem capabili. Numai în măsura în care ne jertfim pe noi înșine, Dumnezeu lucrează prin noi și zidește pe alții. Sfinția Sa zicea: „Dragostea te suie pe cruce”. Nu există dragoste fără jertfă. Dragostea înseamnă să te sui pe cruce de bunăvoie, să accepți moartea, răbdând îndelung, să iei asupra ta suferințele și neputințele semenilor pe care vrei să‑i ajuți. În această privință, Părintele Arsenie Boca are un cuvânt minunat: „Numai atâta mângâiere putem aduce între oameni, câtă amărăciune putem bea în locul lor”. Desigur, îi ajutăm pe semenii noștri în primul rând prin rugăciune. Dar rugăciunea noastră trebuie să fie o rugăciune cu suspinuri, pentru fiecare persoană pentru care ne rugăm. O rugăciune care să ne consume pe noi înșine pentru celălalt.

Mă gândesc la cuvintele Părintelui Constantin: „Nimic nu este întâmplător, ci totul este proniator”. Într‑adevăr, în toate este voia lui Dumnezeu și lucrarea Lui. Dacă nici măcar un fir de păr din capul nostru nu cade fără știrea și fără voia lui Dumnezeu, cu atât mai mult lucrurile mari din viața noastră: toate se petrec cu puterea și prin lucrarea lui Dumnezeu.

„Totul este har”, spun Părinții Tradiției ascetice. Totul este har, adică în toate se manifestă pronia lui Dumnezeu, nimic nu este întâmplător. Dar aceiași Părinți spun și că trebuie să ne dăm sângele casă primim harul. Paradoxal! Åžtim că Dumnezeu dă harul gratuit și, totuși, Părinții insistă pe angajarea personală în credință: „Dă‑ți sângele, ca să primești harul!”. Ei se inspiră din Sfântul Apostol Pavel, care zice: „În lupta voastră cu păcatul încă nu v‑ați împotrivit până la sânge” (Evr. 12, 4). Până la sânge! Trebuie să fii atât de hotărât în viață, încât să alegi mai bine vărsarea sângelui propriu, decât să săvârșești păcatul. Căci săvârșind păcatul, va trebui să‑ți verși sângele de nevoie, pentru că păcatul atrage asupra noastră, asupra semenilor și asupra lumii întregi nenumărate suferințe. Ca să le evităm, atât cât se poate, este mai bine să ne luptăm împotriva păcatului de bunăvoie și pe cât ne stă în putință. Iar dacă‑l săvârșim, vom suferi până la sânge consecințele lui!

 Părintele Constantin a iubit mult poporul român și credința lui. A iubit cu deosebire țăranul român și satul românesc. Într‑o predică din noaptea Învierii anului 2002 spunea în versuri: „Å¢ărănimea, sfântă gloată, ridicând‑o din noroi, ridica‑vom țara toată, ridica‑ne‑vom pe noi!”. Cine l‑a cunoscut pe Părintele Galeriu simțea arderea lui lăuntrică pentru Neam și pentru Ortodoxie, coordonatele definitorii ale ființei noastre. Ortodoxia, mai cu seamă, ne‑a format ființa. Iar Ortodoxia este religia inimii. A inimii, și nu a rațiunii, pentru că rațiunea izvorăște din inimă! De aceea Părinții spun că trebuie să gândim cu inima, să vorbim cu inima și să lucrăm cu inima, pentru că inima este totul! Dacă omul își ignoră inima, se distruge, se sinucide. Ortodoxia este tocmai viața lui Hristos, viața lui Dumnezeu, în inima noastră. De aceea suntem chemați ca, prin tot ceea ce facem, să ajungem la inimă, să ne simțim inima. Sfântul Diadoh al Foticeii (secolul V) spune: „Simțirea inimii este simțirea lui Dumnezeu”. Cine își simte inima, acela Îl simte pe Dumnezeu, adică este unit cu Dumnezeu. Dar la simțirea inimii nu putem ajunge decât prin rugăciune multă, cu atenția concentrată în inimă.

Să‑l cinstim pe Părintele Constantin Galeriu și să‑i urmăm exemplul de rugăciune și de dragoste jertfelnică pentru semeni!

† Mitropolitul Serafim