Procesiunea care însoțea transferarea Darurilor avea o mare solemnitate: spre exemplu, la Constantinopol, diaconii luau Darurile din skevofylakion și venea cu cu ele până la ușa laterală de nord, unde erau întâmpinați de alți diaconi cu cădelnițe și de ipodiaconi cu ripide, iar uneori chiar de împărat cu suita sa. Toți aceștia mergeau în procesiune către mijlocul bisericii, apoi ocoleau amvonul central și se îndreptau spre Altar, pe lângă soleea ce unea amvonul cu Altarul, iar psalții așteptau lângă solee, cântând Antifonul Intrării Mari (Heruvicul era de fapt refrenul acestui antifon).Între timp, episcopul și preoții se spălau pe mâini³, după care primeau Darurile și le puneau pe Sfânta Masă⁴.

Această procesiune era în adevăratul sens o Intrare Mare (a Darurilor) și nu doar o Ieșire cu Darurile, așa cum a ajuns să fie considerată în prezent (datorită faptului că procesiunea începe din Altar și se termină în același loc). 

Și acum ca și atunci, intonarea Heruvicului de către psalți introduce comunitatea eclezială în atmosfera Liturghiei Euharistice, iar textul trimite cu gândul la Liturghia cerească în cadrul căreia heruvimii Îl înconjură pe Dumnezeu cântându‑I întreita cântare (Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot) și pe care credincioșii trebuie să‑i imite, lepădând toată grija cea lumească în vederea primirii „Împăratului tuturor”, prin împărtășire. 

În afara celor amintite, pentru a înțelege evoluția istorică a Intrării Mari, trebuie să mai specificăm câteva lucruri:

1. În secolul al X‑lea Heruvicul se cânta de 3 ori (probabil de aici vine practica actuală de a se rosti în taină, de către preot, de 3 ori), dar deja fără stihurile psalmului 23, 7‑10.

2. Forma actuală a Heruvicului (cântat în două părți, ce sunt percepute mai mult ca două imnuri separate: Noi care pre Heruvimi… și Ca pre Împăratul…, unul înainte și altul după Intrarea Mare), cu pomenirile preoților în mijlocul Heruvicului, datează din secolele XII‑XIII, când exista o singură pomenire – cea a credincioșilor: Pe voi, pe toți… (așa cum se găsește până azi în multe mănăstiri athonite)⁵. Cu timpul, Biserica Rusă a dezvoltat noi pomeniri pentru cei vii, iar Biserica Ortodoxă Română a introdus pomeniri și pentru cei adormiți (în prezent având cele mai multe și mai complexe pomeniri dintre toate Bisericile Ortodoxe locale).

3. Inițial, Imnul Heruvic avea la sfârșit un singur Aliluia și abia din secolul al XVI‑lea acesta a fost triplat. În prezent doar rușii de rit vechi⁶ mai păstrează  un singur Aliluia la Heruvic, dar această formă veche nu a dispărut întru totul nici din cărțile de cult românești, mai ales cele cu partituri muzicale bizantine⁷. 

4. Pentru anumite sărbători și perioade speciale din anul liturgic, Heruvicul clasic s‑a înlocuit cu alte imne:

a) la Liturghia Darurilor mai înainte sfințitese cântă: „Acum puterile cerești împreună cu noi nevăzut slujesc; că, iată, intră Împăratul slavei. Iată, jertfa tainică săvârșită, de dânsele este înconjurată. Cu credință și cu dragoste să ne apropiem, ca părtași ai vieții veșnice să ne facem. Aliluia. Aliluia. Aliluia”, care este atestat pentru prima dată într‑o Cronică Pascală din anul 615, din timpul Patriarhului Serghie al Constantinopolului;

b) înJoia Marese cântă: „Cinei Tale celei de Taină, astăzi, Fiul lui Dumnezeu, părtaș mă primește, că nu voi spune vrăjmașilor Tăi Taina Ta, nici sărutare Îți voi da ca Iuda, ci ca tâlharul mărturisindu‑mă, strig Ție: Pomenește‑mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta. Aliluia”, care a fost introdus în liturghie tot de împăratul Justin al II‑lea⁸;

c) la Liturghia din Sâmbăta Mare se cântă: „Să tacă tot trupul omenesc și să stea cu frică și cu cutremur și nimic pământesc întru sine să nu gândească, căci Împăratul împăraților și Domnul domnilor vine să Se junghie și să Se dea de mâncare credincioșilor; și merg înaintea Lui cetele îngerești, cu toată începătoria și stăpânia; heruvimii cei cu ochi mulți și serafimii cei cu câte șase aripi, fețele acoperindu‑și și strigând cântarea: Aliluia”, imn ce a fost împrumutat din Liturghia Sfântului Iacob și pus la Liturghia Sfântului Vasile în secolele XI ‑ XII.

Note: