Văzându‑i dușmanul, s‑a dus să‑i despartă, şi s‑a pus în prag, arătându‑se unuia ca un porumbel şi celuilalt ca o cioară.

Unul zise: „– Vezi porumbelul de colo? – E cioară”. Atunci au început să se certe, unul zicând una, altul alta, apoi s‑au ridicat şi s‑au bătut până la sânge, spre desăvârșita bucurie a vrăjmașului, şi s‑au despărțit. După trei zile își veniră în fire şi și‑au cerut unul altuia iertăciune, adeverind fiecare dintre ei ce credea a fi pasărea văzută; şi înțelegând că fusese bântuirea vrăjmașului, au rămas până la sfârșit nedespărțiți.

Conștientizarea luptei, trezvia sufletului, ne‑gustarea în totalitate a luptei duhovnicești și faptul că ei aveau o lucrare,au făcut ca rămânerea în întuneric să fie pentru scurt timp, trei zile, cei doi frațirevenind apoi la cunoștința adevărului. Lipsa echilibrului personal și prezența activă a ego‑ului au făcut ca divergențele să ducă până la o luptă cruntă, iar acceptarea unei perspective la fel de adevărată, dar total diferită, s‑a realizat abia la trei zile după conflict. Vedem astfel cum schimbarea, lărgirea orizontului, creșterea duhovnicească s‑au realizat în timp, sub presiune și cu răbdare, la fel ca orice diamant, care se șlefuiește cu timp și presiune, la fel cum și vasele alese ale lui Dumnezeu se lămuresc prin foc.

„Mintea care a intrat în dialog cu gândul întâmpină neîntreruptă desfășurare a lui și, atrasă de dialog, este smulsă de la pomenirea lui Dumnezeu – ceea ce și este țelul diavolilor, care, într‑un fel sau altul, vor rătăci gândul smuls de la Dumnezeu, iar din dialogul cu gândul mintea nu va ieși curată...”¹

„Lupta duhovnicească se aseamănă într‑o mare măsură războiului obișnuit; și în această luptă a noastră trebuie să ai bărbăție. Duhovniceasca bărbăție se află în nădejdea cea tare în mila lui Dumnezeu. Nevoitorul cu bărbăție, chiar de va cădea în păcat sau va cădea în înșelare și se va abate de la calea cea bună, sau chiar de va aduce închinăciune vreunui drac, nu se va pierde, ci îndată, cu deplină nădejde, se întoarce către Dumnezeu, cu pocăință, și astfel biruiește pe vrăjmași; dară sufletul fără bărbăție se tulbură, deznădăjduiește, și astfel cade...”²

Conștiința cea vicleană este acel glas care învață cele potrivnice, mai ales cele înșelătoare și pervertite… Smerita cugetare naște conștiința cea bună. Pentru a putea cineva să învețe care este conștiința cea bună – căci de multe ori se amestecă cele două – este nevoie să aibă smerenie, dar mai ales să intre sub povățuirea altuia, a unuia mai mare, a unui întâi‑stătător, a unui duhovnic, și să facă ascultare în tot ce‑i va spune. Atunci, încet‑încet, va începe să deslușească care este gând rău și care bun, care este „culoarea” conștiinței celei bune și care a celei rele. Astfel, pe de o parte se izbăvește de căderi cu învățătura și povățuirea duhovnicului, iar pe de alta învață, odată cu trecerea timpului, care este nuanța, chipul celor două conștiințe, și devine un om desăvârșit.³

Note: