Cunoscând modestia și conștiinciozitatea ce îl caracterizează pe Înaltpreasfințitul, nu este deloc ușor să scrii câteva gânduri de aleasă mărturie, însă, cu toate acestea, îndrăznesc să spicuiesc și eu câteva amintiri plăcute care mi-au înmuiat inima la mai multe momente de răscruce în viață. Chiar dacă multe dintre minunatele lucruri care s-au petrecut în ultimii 20 de ani nu apar în statistici sau în rapoarte, în cărți sau reviste, nu punctează știrile de la jurnalul TV sau prima pagină a ziarelor europene, inimile care au trăit harul și persoanele care și-au schimbat viața în acești ani, cunoscând Biserica, vor da cea mai autentică mărturie despre lucrarea lui Dumnezeu prin Înaltpreasfinția Sa.

În cei opt ani petrecuți în Franța am avut bucuria, la multe ocazii, să fiu alături de Înaltpreasfințitul și apoi, în cei zece ani în Italia, nu am fost lipsit de binecuvântarea de a-l avea adeseori printre noi; pot să spun că fiecare întâlnire a adus roade și a lăsat rouă de har, din care nădăjduiesc că am știut să gustăm din plinătate.

Chiar de la prima întâlnire la Lyon, atunci când se făceau primii pași spre înființarea unei parohii în oraș, am descoperit că adevărata Mitropolie se afla în portbagajul smeritei mașini cu care circula la acea vreme Înaltpreasfințitul. Odată, la Milano, fiind într-o vizită oficială, Înaltprea-sfințitul a fost întrebat de o autoritate locală destul de importantă: „Înaltpreasfinția Voastră, unde aveți scaunul?” (voind să spună scaunul episcopal, adică reședința), la care, cu un zâmbet mare pe față, iubitul nostru ierarh a dat un răspuns neașteptat: „Aici, afară, parcat în fața bisericii, vedeți acel Citroën pe dreapta...”. Asta a însemnat mult pentru noi toți, pentru generațiile de acum și pentru cele care urmează; doar în acest fel poate pământul să dea roade, dacă mergi și semeni, și uzi, și te îngrijești, și aștepți cu răbdare roadele, punând multă rugăciune și nădejde la Domnul.

O altă dată, fiind în vizită la Torino, după Dumnezeiasca Liturghie, Înaltprea-sfințitul trebuia să plece de urgență spre Franța, unde era așteptat la un alt eveniment. În drum spre aeroport, cineva a dat telefon să primească binecuvântarea ierarhului, căci era vorba de o persoană grav bolnavă la spital. Înaltpreasfințitul a rugat să se schimbe direcția, ca să meargă de urgență la spital, unde a intrat grabnic în salonul bolnavilor, a îngenuncheat la patul acelei persoane, a pus epitrahilul pe capul celui în suferință și a început să facă paraclisul Maicii Domnului.... Timpul trecea fără milă, însă Înaltpreasfințitul nu s-a mișcat nicio iotă până nu a terminat rânduiala. Când a ridicat epitrahilul, pe fața acelei persoane se vedea multă lumină, harul lui Dumnezeu a lucrat în chip minunat; iar Domnul în așa fel a rânduit, că Înaltpreasfințitul a prins și avionul fără probleme.

Altă dată un copilaș, la ora de cateheză, zâmbind de curiozitate, după ce l-a văzut la un eveniment pe Înaltpreasfințitul, m-a întrebat:

Frumoase sunt stelele pe care le-a semănat Mitropolitul nostru, mai ales când le privim astăzi, la distanţă de 20 de ani; ele par la fel de luminoase, ba chiar mai mult, căci în fiecare stea a pus jertfelnicie şi asceză, sacrificii şi dragoste fără măsură, fără condiţii, fără constrângeri.

În 1998, în Italia erau doar 8 parohii, dar la scurt timp după hirotonia Înaltpreasfințitului, numărul parohiilor a început să crească, în așa fel încât în 2004, când Preasfinţitul Siluan a fost însărcinat, în calitate de Episcop-Vicar al Mitropoliei noastre, cu pastorația creștinilor din Italia, ajunsese la 34 de parohii, iar până în 2008 numărul a crescut la 80. Nimic altceva decât implicarea, răbdarea şi jertfa, precum şi nădejdea neclintită în mila lui Dumnezeu, nu poate explica modul minunat în care acest număr s-a înmulţit cu zece în mai puţin de 10 ani.

Cineva l-a întrebat odată pe Înaltpreasfințitul care este prima şi cea mai importantă condiţie ca să înfiinţezi o parohie, la care, cu zâmbetul pe față, Înaltul a răspuns: „Să nu ai nimic, doar pe Dumnezeu”. Apoi a urmat explicația: „Dacă ai multe lucruri omenești cu care pornești la drum, ai mai puțin loc pentru Dumnezeu. Eu prefer să las mai mult loc lui Dumnezeu, și El umple de fiecare dată golul cu cele ce ne sunt spre mântuire”.

Cu acel nimic pornea Înaltpreasfințitul pe autostradă de la Paris spre Italia, nopțile și le petrecea în mașină, în rugăciune, sau ascultând la telefon oameni cu tot felul de probleme... Adesea fără să mănânce mai nimic, dar niciodată nu a renunțat la rugăciune și la rânduiala de slujbe. Dorul după Liturghie, chiar și în cele mai grele condiții, când multe dintre cele mai necesare lucruri lipseau, a știut să închege comunitate după comunitate, parohie după parohie, mănăstire după mănăstire. Iată-ne astăzi ajunși la peste 250 de parohii în Italia, toate pornite din aluatul cel bun, frământat în măsura credinței, a nădejdii și a dragostei, care a crescut și s-a înmulțit minunat în acești 20 de ani.

Întemeierea de mănăstiri și parohii, hirotonia atâtor preoți și diaconi, hirotesia multor slujitori, citeți și ipodiaconi, închegarea și susținerea celor peste 600 de parohii unde se slujește continuu în Mitropolia noastră, purtarea de grijă necontenită față de cele dumnezeiești, dar și grija față de cei aflați în nevoi, cu timp şi fără timp – acestea sunt stelele ce strălucesc până și în ochii celor ce nu vor să le vadă, nestematele care încununează, ca o diademă, fruntea Înaltpreasfințitului.

Şi toate acesta nu sunt spre laudă, ci spre slava lui Dumnezeu, Care a răspuns la truda necontenită cu care Înaltul nostru „a arat” și „a semănat” pământul duhovnicesc al sufletelor miilor și miilor de români aflați pribegi, nu doar aici, în Europa Occidentală, unde a fost numit arhipăstor, ci și în America, Japonia și Africa de Sud, unde a fost trimis cu ascultare să răspundă la necesitățile pastorale de multe ori neauzite de nimeni. Pentru toți acești „frați preamici” a săvârșit mereu „Jertfa cea fără de sânge”, s-a rugat, i-a învățat, i-a povățuit, i-a purtat și mereu îi poartă în suflet și în inimă cu răbdare și părintească dragoste.

Noi, cei care i-am urmat, cei care ne-am format alături de Înaltpreasfinția Sa, cei care am fost rânduiți să aprindem și noi câte o steluță mică în continuarea lucrării începute, nu suntem decât „nişte robi netrebnici, care am făcut ce eram datori să facem”, față de cât s-a străduit Arhipăstorul nostru să ne dăruiască și să ne transmită, mai ales pe plan duhovnicesc, pastoral-misionar, dar și liturgic și social. Îndemnurile sale au fost mereu îndreptate spre conștiința noastră de creștini, spre răspunderea pe care o avem în fața lui Dumnezeu și pentru slujirea pe care o face fiecare dintre noi.

Pentru toate aceste binecuvântări, pentru toată lumina care vine din desaga sa plină de stele, pentru prisosința de har pe care a știut să-l împartă cu cei din jur, îi mulțumim din suflet și-l rugăm să primească dragostea noastră sinceră și recunoștința mulțumitoare.

Ne rugăm Bunului Dumnezeu pentru buna împlinire și mai departe a lucrării misionare a Înaltpreasfințitului Iosif în Biserica Sa, pe calea unei viețuiri prin smerenie, în credința că cei ce sunt chemați la întâietate sunt însărcinați cu mai multă slujire, cu mai multă lumină, cu mai mult har, cu mai multă dragoste, câștigând astfel asemănarea cu Hristos, Arhiereul cel Veșnic.

Întru mulți și binecuvântați ani Mitropolitului nostru Iosif!

Arhimandritul Atanasie (Rusnac)
Arhiereu Vicar ales al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei