Fața ne‑văzută a lui Dumnezeu și fața omului

Două dintre versetele relevante pentru analiza pe care o facem sunt cele din Fac. 32, 31 și 33, 10. În Fac. 32, 31 se povestește despre lupta pe care Iacov a avut‑o cu „un om” (Fac. 32, 25), sau cu Dumnezeu (Fac. 32, 29), în urma căreia Iacov a numit locul acela Chipul lui Dumnezeu, „căci L‑am văzut pe Dumnezeu față către față și s‑a mântuit sufletul meu”¹. După această teofanie, se continuă cu momentul întâlnirii dintre Iacov și Esau, unde Iacov, pentru a‑și îmbuna fratele, îi dăruiește din averile sale, spunându‑i: „Dacă am aflat har înaintea ta, primește darurile din mâinile mele. Căci am văzut fața ta așa cum ar fi văzut cineva fața lui Dumnezeu, și vei fi binevoitor cu mine” (Fac. 33, 10).

Ocurențele de mai sus ne determină să constatăm că textul sacru vechi‑testamentar, folosind antropomorfismele, vorbește de „fața lui Dumnezeu”²; versetele enumerate conțin și substantivul care desemnează „fața” unui om (Fac. 17, 3; 31, 2; 50, 1; 4 Reg. 4, 29, 31 etc.); un alt exemplu în această direcție se găsește în Deut. 5, 4: „Față în față, Domnul v‑a grăit pe munte, din mijlocul focului”; deci avem un termen care îi pune unul înaintea celuilalt, adică față în față, pe Dumnezeu și pe om, lucru deosebit de sugestiv și profund, prin aceasta subliniindu‑se apropierea duhovnicească, comuniunea ca persoane, comunicarea ca transmitere directă de porunci.

„Fața lui Dumnezeu îndreptată către fața omului” nu presupune o comunicare de la egal la egal, ci o binevoință a Celui Dintâi arătată către cel din urmă, o milostivire a Celui Atotputernic și Tare către cel umil și neputincios: „Și Moise, și Aaron, și Ndab, și Abiud, și cei șaptezeci din sfatul bătrânilor lui Israel s‑au urcat (pe munte) și au văzut acolo locul unde a stat Dumnezeul lui Israel. Sub picioarele Lui era o lucrare din lespede de safir, iar la înfățișare ca seninul cerului în curăția lui. Și nici unul n‑a murit din aleșii lui Israel”³ (Ieș. 24, 9‑11). Ceea ce este deosebit de important și de râvnit pentru noi este faptul că în Liturghia Ortodoxă fiecare creștin are potențial șansa de a trăi vederea lui Dumnezeu, Îl primește pe Dumnezeu în sine, minune nemaiauzită, care este mai mare, de necomparat, față de vedeniile Legii. Mărturisirea de la finalul Liturghiei „Am văzut lumina cea adevărată…” arată tocmai la ce mare bucurie duhovnicească s‑a făcut părtaș credinciosul. Teologia patristică mistică contemporană prezintă mărturii ale vederii luminii necreate, a Maicii Domnului, a Sfinților⁴.

Din nefericire, istoria a înregistrat și momente în care Dumnezeu Şi‑a ascuns fața, adică Şi‑a retras harul și prezența Sa, după cum se vede în Deut. 32, 20: „… și a zis: «Îmi voi întoarce fața de la ei… căci este un neam strâmb, fii în care nu se află credință»”. Alteori, omul aflat la strâmtorare Îl întreabă pe Dumnezeu: „Pentru ce Ți‑ai întors fața, ai uitat de sărăcia noastră și de necazul nostru?” (Ps. 43, 25; a se vedea și Ps. 12, 2; 29, 8; Mih. 3, 4); de aceea credinciosul se ruga insistent: „Nu‑Ți întoarce fața de la mine: în ziua când sunt strâmtorat, apleacă‑Ți urechea spre mine;” (Ps. 101, 3). Privirea mânioasă a lui Dumnezeu asupra păcătoșilor putea să atragă asupră‑le pedeapsa (Lev. 17, 10; Iez. 14, 8)⁵.

Cu toate acestea, în tot Vechiul Testament nu au existat imagini ale lui Dumnezeu; acestea erau interzise prin porunci: „Să nu‑ți faci idol, nici vreo înfățișare a celor de sus…” (Ieș. 20, 4; a se vedea și Deut. 5, 8). Prohibiția reprezentărilor a însemnat distrugerea imaginilor cultuale ale divinităților străine, netoleranța și neacceptarea lor în cultul iudaic, evitarea reprezentărilor persoanelor umane și, cel puțin parțial, a ființelor create⁶; într‑un cuvânt, s‑a păstrat monoteismul⁷.

De la fața ascunsă la icoană

Unii istorici sunt de părere că iniţial în centrul religiei creștine nu a fost o imagine (de felul icoanelor de azi), ci cuvântul care cerea să fie ascultat și lucrat. Începând cu secolul al II‑lea și al III‑lea, se trece la pictarea simbolurilor creștine, a Bunului Păstor, a lui Hristos și a Apostolilor și a scenelor biblice⁸.

Ceea ce în Primul Testament era „umbră” și „oglindă”, Dumnezeu nearătându‑Şi fața sau chipul (Moise I‑a văzut doar spatele, Ieș. 33, 23), în Al Doilea Testament Se încarnează în timp, devine „trup și Se sălășluiește între noi” (In. 1, 14), și teologia apofatică (a rugului care ardea și nu se mistuia, Ieș. 3, 3, a adierii de vânt lin de la Sfântul Ilie, 3 Reg. 19, 11‑12 etc.) devine catafatică, deoarece distanțele dispar, iar Dumnezeu Se apropie de om în modul cel mai mare cu putință, Se arată, așa cum vedem în icoanele Nașterii, Tăierii Împrejur⁹ și a Botezului¹⁰. Pe Tabor, însă, prin energiile necreate se accede la o altă formă de vedere a lui Dumnezeu.

Septuaginta traduce substantivul ebraic pānîm („față”), care își are radicalul în verbul pānâ („a îndrepta privirea, a întoarce spre”), prin πρόσωπόν(„prósôpon”), care este folosit de mai mult de 850 de ori, și semnifică „fața”, „privirea” sau „chipul unei persoane care privește”; aspectul exterior (Fac. 4, 5; 40, 7); omul întreg (4 Reg. 17, 11). În Noul Testament se înregistrează o folosire frecventă a lui prósôpon cu sensul de chip, față: „Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii; că ei își smolesc fețele…” (Mt. 6, 16); „Și ațintindu‑și ochii asupra lui, toți cei ce ședeau în sinedriu au văzut fața lui ca o față de înger” (FA 6, 15)¹¹.

Unul din atributele divine este acela al imutabilității, adică al neschimbării în timp și spațiu a modului de a fi, a însușirilor. Dumnezeu este consecvent Sieși: „Iisus Hristos, ieri și azi și în veci, este același” (Evr. 13, 8). În schimb, nu la fel se poate spune despre oameni: pe lângă îmbătrânirea firească de după cădere, ei nu reușesc să rămână constanți nici angajamentelor morale, nici, uneori, cuvântului pe care și‑l dau. De aceea s‑au născut vorbe precum „a face fețe‑fețe”; „a nu avea obraz”; „a nu avea față de (cineva)”; „privește‑mă în ochi” etc.

O formulă de binecuvântare aparte cu o semnificaţie profundă

În Numeri, Moise primește rugăciunea pe care Aaron și descendenții lui trebuiau s‑o recite peste israeliți: „Așa să‑i binecuvântați pe fiii lui Israel, spunându‑le (și ei vor pune numele Meu peste fiii lui Israel și Eu, Domnul, îi voi binecuvânta): «Domnul să te binecuvinteze și să te păzească! Domnul să‑Şi arate fața Sa către tine și să te miluiască! Domnul să‑Şi ridice fața Sa către tine și să‑ți dăruiască pace!»” (Num. 6, 23‑26). Atunci când Domnul Își arăta fața zâmbitoare și privea cu bunăvoință, El dăruia belșug și liniște, adică prin acestea omul primea ceea ce era cel mai prețios din partea Creatorului său.

Pronunțarea numelui Domnului în textul binecuvântării Îl indică pe Cel Care este autorul prosperității materiale și spirituale, numele fiind ca o pecete care se imprimă în auzul, trupul și sufletul credincioșilor; să ne amintim de comparația din Psalmul 108, unde în versetele 14 și 15, 20 și 21 tot numele Domnului este scris: „S‑a îmbrăcat în blestem ca într‑un veșmânt și el a intrat ca apa în măruntaiele lui și ca untdelemnul în oasele lui” (108, 18); a se vedea și 108, 19‑20. Concomitent, Numele mai presus de orice nume, care era rostit asupra credincioșilor, era și ca un sigiliu care arăta apartenența poporului la Dumnezeul Său¹².

Din punct de vedere al compoziției, se observă trei apariții ale numelui Domnul, trei fiind un număr al plenitudinii și al garanției prezenței reale și eficace a lui Dumnezeu; cu alte cuvinte, rugăciunea dorește să spună că ceva mai presus decât s‑a spus nu există¹³. Textul acestei binecuvântări este atât de important încât a fost preluat în cultul Bisericii, a fost îmbogăţit cu alte texte cu un conținut tematic apropiat și‑l găsim în cadrul rugăciunilor de Împărtășire grabnică a bolnavului; aici se exprimă clar Cine este Cel Care miluiește, Care împlinește cererile cele bune, apără¹⁴ etc. Față de textul original, unde se invocă fața lui Dumnezeu, adică prezența Sa, în textul din Molitfelnic nu mai apare amintită fața Cuiva, ci, mai întâi, numele Mântuitorului, și apoi însuși Numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.

Note: