Înainte de-a începe o cercetare mai detaliată, să vedem, pe scurt, cum e perceput iconostasul astăzi ÅŸi apoi vă voi arăta cum îl vom aborda noi. Trebuie spus că exis­tă viziuni diferite asupra rostului ÅŸi înÅ£elesului iconostasului. Unii îl privesc ca pe un cadru sau ca pe o piesă de mobilier care delimitează altarul de restul bisericii ÅŸi pe care sunt expuse icoane grupate pe registre tematice. AlÅ£ii văd în el o barieră care se­pară clirosul slujitor de sinaxa credincioÅŸilor. Ideea de iconostas-barieră e susÅ£inută cu versete din Sf. Scriptură ÅŸi cu un fragment din viaÅ£a Sf. Vasile cel Mare. Dacă ultimul ne înfăÅ£iÅŸează motivele care au determi­nat o anumită evoluÅ£ie a structurii iconos­tasului, din Scriptură aflăm de hotărârea lui Dumnezeu de-a despărÅ£i apele cele de deasupra tăriei [cerului] de apele cele de dedesubt, ziua de noapte, lumina de întuneric¹. Cu toate că discutarea rostului catapetesmei creÅŸtine de-a delimita două spaÅ£ii sau de a proteja cadrul tainic al al­tarului nu Å£ine de tema investigaÅ£iei noas­tre, vă supun totuÅŸi atenÅ£iei un aspect im­portant ÅŸi neînÅ£eles încă pe deplin. Există tendinÅ£a, destul de răspândită astăzi, de-a percepe delimitarea dintre altar ÅŸi naos ca pe o scindare. Sigur, cadrul despărÅ£itor ne îngrădeÅŸte fizic intrarea într-un anumit spaÅ£iu ÅŸi ne mai ÅŸi pune în faÅ£a unei lupte; aceea provocată de dorinÅ£a de-a depăÅŸi duhovniceÅŸte obstacolul. Cu toate aces­tea, aici nu poate fi vorba de o scindare în adevăratul sens al cuvântului. Nu ÅŸtiu câÅ£i suntem conÅŸtienÅ£i că semnul egal, aÅŸezat între delimitare ÅŸi scindare, e în realitate de sorginte demonică. Doar diavolul des­parte spre a dezbina. Lucrează astfel pen­tru că scopul lui este acela de a înstrăina ÅŸi de a pierde. Ziditorul, dimpotrivă, chiar ÅŸi atunci când desparte, o face cu gândul tainic de a uni, cu toate că îÅŸi poate împli­ni lucrarea aceasta într-un chip cu anevo­ie de pătruns cu mintea omenească. ÎnÅ£eles în cheie teologică ÅŸi plastică, iconostasul nu are menirea de-a separa, ci mai degra­bă pe aceea de-a arăta, de-a revela că ceva s-a apropiat de noi, anume ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu. Menirea unificatoare i-o ara­tă chiar ÅŸi numele: icono-stas. Nu mai e catapeteasmă despărÅ£itoare, ci „mare de icoane”, ca să mă exprim mai poetic. Åži, icoanele ce altceva mărturisesc, decât uni­rea celor pământeÅŸti cu cele cereÅŸti...

Iconostasul mai e văzut ÅŸi ca o „prote­ză a duhovniciei”, de care avem nevoie din cauza neputinÅ£ei noastre de a contempla realităÅ£ile cereÅŸti ÅŸi frumuseÅ£ile cele mai presus de lume. Exponentul principal al acestei idei a fost Pr. Pavel Florenski (1882-1937). Din perspectiva noastră, această viziune pune însă problema unei cercetări prealabile. Ar fi de lămurit mai întâi dacă arta liturgică poate ajuta omul să învingă „forÅ£a gravitaÅ£iei” exercitate asu­pra lui de lucrurile lumii de aici. Concret, iată câteva dintre întrebările care cer un răspuns. Pot oare artele – care se folosesc de elementele lumii zidite – ajuta omul să se desprindă de cele căzute ÅŸi să se „ridi­ce” până la starea aceea mai presus de fire din care [acesta] începe să întrezărească ÅŸi să preguste, chiar ÅŸi aÅŸa, „ca în ghicitură”, frumuseÅ£ile dumnezeieÅŸti? Pot oare artele bisericeÅŸti contribui la formarea dis­cernământului? Pot adică să ne modele­ze, să ne ghideze, să ne ajute să deosebim frumuseÅ£ea mântuitoare de cea înÅŸelătoare? Subiecte pe cât de importante, pe atât de „subÅ£iri”, dar care necesită o cercetare apar­te ÅŸi amănunÅ£ită.

Noi nu vom privi iconostasul nici ca pe o proteză ÅŸi nici ca pe o barieră. Modul nostru de abordare, inspirat de însuÅŸi Å£elul nostru, va fi mai degrabă unul pluridirecÅ£ional. Pentru început, vom adopta două direcÅ£ii, apoi, la momentul potrivit, vom adopta ÅŸi o a treia, inedită. Astfel, pe de o parte, vom privi iconostasul ca pe un hotar sau, mai degrabă, ca pe un prag ÅŸi ca pe o poartă între realitatea de aici ÅŸi cea cerească, adică în­tre materialnic ÅŸi duhovnicesc, sensibil ÅŸi inteligibil, văzut ÅŸi nevăzut, timp ÅŸi veÅŸnicie, zidit ÅŸi nezidit. Pe de alta însă – cunoscând mutaÅ£iile subtile de sens care au intervenit între tradiÅ£ia creÅŸtină ÅŸi cea iudaică – vom privi iconostasul ca pe o icoană totală ÅŸi con­centrată a Bisericii ca Trup al lui Hristos, aÅŸa cum au făcut-o Leonid Uspenski (1902-1987) ÅŸi, mai nou, la noi, Sorin Dumitrescu. Bazându-se pe Epistola Sfântului Apostol Pavel către Evrei², aceÅŸtia au afirmat: noua catapeteasmă e Trupul lui Hristos, iar Trupul lui Hristos e Biserica. În acest caz, Biserica e cea care săvârÅŸeÅŸte unirea na­osului cu Sfânta Sfintelor ÅŸi face aceasta tocmai prin iconostas. O astfel de abordare vădeÅŸte o raportare dogmatică la iconostas. Un nou tip de raportare, dezvoltat în seco­lul al XX-lea de teologii ruÅŸi.

Din întregul iconostas vom alege un singur registru, asupra căruia ne vom concen­tra cu exclusivitate: friza Praznicelor ÎmpărăteÅŸti ÅŸi ale Maicii Domnului. Plasată sub registrul Apostolilor, friza mai e numită ÅŸi „Cinul împărătesc” sau Dodekaorton, adică „a celor douăsprezece praznice”. Pe această friză, Praznicele ÎmpărăteÅŸti se structurează astfel. Åžase sunt Praznicele Domnului (în ordine cronologică: NaÅŸterea, Întâmpinarea, Botezul, Schimbarea la FaÅ£ă, Intrarea în Ierusalim ÅŸi ÎnălÅ£area) ÅŸi patru ale Maicii Domnului (NaÅŸterea, Intrarea în Biserică, Bunavestire ÅŸi Adormirea). La acestea se adaugă: Pogorârea Sf. Duh ÅŸi ÎnălÅ£area Cinstitei Cruci. În funcÅ£ie de lărgimea cata- petesmei ÅŸi de structura bisericii, se mai pot adăuga: Învierea lui Lazăr, Duminica mironosiÅ£elor ÅŸi Duminica Tomii. Structura însăÅŸi ne arată că registrul acesta repre­zintă rezultatul Înomenirii Fiului lui Dumnezeu ÅŸi plinirea Bisericii.

După această scurtă incursiune în do­meniul noimelor teologice ale iconosta­sului, să aruncăm o privire rapidă, dar scru­tătoare, ÅŸi asupra structurii frizei praznicelor. În primul rând, la Hurezi, pe acest registru avem treisprezece icoane în loc de douăsprezece. Acesta nu este însă un fenomen singular, ÅŸi nici unul izolat, pentru că în funcÅ£ie de structura iconos­tasului ÅŸi a bisericii, numărul icoanelor dodekaortonului poate varia între două­sprezece ÅŸi cincisprezece. De pildă, s-au păstrat iconostase – precum cel al bisericii mari a Mânăstirii Cotroceni – care au cin­cisprezece icoane pe acest palier. Tot cinsprezece icoane numărăm ÅŸi pe nivelul SfinÅ£ilor Apostoli, pe care apare Deisis-ul extins, adică icoanele Mântuitorului, Maicii Domnului ÅŸi Sfântului Ioan Botezătorul, flancate de cele ale celor do­isprezece Apostoli.

Pentru a putea descoperi noi sensuri ÅŸi sinapse teologice, să parcurgem acum cu privirea seria icoanelor dodekaortonului. M-am apropiat cu obiectivul, deoarece pe această friză avem icoane de dimensiuni mai mici, greu de distins cu ochiul liber la înălÅ£imea la care sunt plasate pe iconostas ÅŸi în condiÅ£iile luminii difuze din biserică.

Friza începe din partea de nord cu icoana NaÅŸterii Maicii Domnului, prăznuită pe 8 septembrie, la începutul anului bisericesc. Urmează Buna Vestire, prăznuită pe 25 martie ÅŸi NaÅŸterea Domnului, pe 25 decembrie.

Note: