Înainte de-a începe o cercetare mai detaliată, să vedem, pe scurt, cum e perceput iconostasul astăzi şi apoi vă voi arăta cum îl vom aborda noi. Trebuie spus că exis­tă viziuni diferite asupra rostului şi înţelesului iconostasului. Unii îl privesc ca pe un cadru sau ca pe o piesă de mobilier care delimitează altarul de restul bisericii şi pe care sunt expuse icoane grupate pe registre tematice. Alţii văd în el o barieră care se­pară clirosul slujitor de sinaxa credincioşilor. Ideea de iconostas-barieră e susţinută cu versete din Sf. Scriptură şi cu un fragment din viaţa Sf. Vasile cel Mare. Dacă ultimul ne înfăţişează motivele care au determi­nat o anumită evoluţie a structurii iconos­tasului, din Scriptură aflăm de hotărârea lui Dumnezeu de-a despărţi apele cele de deasupra tăriei [cerului] de apele cele de dedesubt, ziua de noapte, lumina de întuneric¹. Cu toate că discutarea rostului catapetesmei creştine de-a delimita două spaţii sau de a proteja cadrul tainic al al­tarului nu ţine de tema investigaţiei noas­tre, vă supun totuşi atenţiei un aspect im­portant şi neînţeles încă pe deplin. Există tendinţa, destul de răspândită astăzi, de-a percepe delimitarea dintre altar şi naos ca pe o scindare. Sigur, cadrul despărţitor ne îngrădeşte fizic intrarea într-un anumit spaţiu şi ne mai şi pune în faţa unei lupte; aceea provocată de dorinţa de-a depăşi duhovniceşte obstacolul. Cu toate aces­tea, aici nu poate fi vorba de o scindare în adevăratul sens al cuvântului. Nu ştiu câţi suntem conştienţi că semnul egal, aşezat între delimitare şi scindare, e în realitate de sorginte demonică. Doar diavolul des­parte spre a dezbina. Lucrează astfel pen­tru că scopul lui este acela de a înstrăina şi de a pierde. Ziditorul, dimpotrivă, chiar şi atunci când desparte, o face cu gândul tainic de a uni, cu toate că îşi poate împli­ni lucrarea aceasta într-un chip cu anevo­ie de pătruns cu mintea omenească. Înţeles în cheie teologică şi plastică, iconostasul nu are menirea de-a separa, ci mai degra­bă pe aceea de-a arăta, de-a revela că ceva s-a apropiat de noi, anume Împărăţia lui Dumnezeu. Menirea unificatoare i-o ara­tă chiar şi numele: icono-stas. Nu mai e catapeteasmă despărţitoare, ci „mare de icoane”, ca să mă exprim mai poetic. Şi, icoanele ce altceva mărturisesc, decât uni­rea celor pământeşti cu cele cereşti...

Iconostasul mai e văzut şi ca o „prote­ză a duhovniciei”, de care avem nevoie din cauza neputinţei noastre de a contempla realităţile cereşti şi frumuseţile cele mai presus de lume. Exponentul principal al acestei idei a fost Pr. Pavel Florenski (1882-1937). Din perspectiva noastră, această viziune pune însă problema unei cercetări prealabile. Ar fi de lămurit mai întâi dacă arta liturgică poate ajuta omul să învingă „forţa gravitaţiei” exercitate asu­pra lui de lucrurile lumii de aici. Concret, iată câteva dintre întrebările care cer un răspuns. Pot oare artele – care se folosesc de elementele lumii zidite – ajuta omul să se desprindă de cele căzute şi să se „ridi­ce” până la starea aceea mai presus de fire din care [acesta] începe să întrezărească şi să preguste, chiar şi aşa, „ca în ghicitură”, frumuseţile dumnezeieşti? Pot oare artele bisericeşti contribui la formarea dis­cernământului? Pot adică să ne modele­ze, să ne ghideze, să ne ajute să deosebim frumuseţea mântuitoare de cea înşelătoare? Subiecte pe cât de importante, pe atât de „subţiri”, dar care necesită o cercetare apar­te şi amănunţită.

Noi nu vom privi iconostasul nici ca pe o proteză şi nici ca pe o barieră. Modul nostru de abordare, inspirat de însuşi ţelul nostru, va fi mai degrabă unul pluridirecţional. Pentru început, vom adopta două direcţii, apoi, la momentul potrivit, vom adopta şi o a treia, inedită. Astfel, pe de o parte, vom privi iconostasul ca pe un hotar sau, mai degrabă, ca pe un prag şi ca pe o poartă între realitatea de aici şi cea cerească, adică în­tre materialnic şi duhovnicesc, sensibil şi inteligibil, văzut şi nevăzut, timp şi veşnicie, zidit şi nezidit. Pe de alta însă – cunoscând mutaţiile subtile de sens care au intervenit între tradiţia creştină şi cea iudaică – vom privi iconostasul ca pe o icoană totală şi con­centrată a Bisericii ca Trup al lui Hristos, aşa cum au făcut-o Leonid Uspenski (1902-1987) şi, mai nou, la noi, Sorin Dumitrescu. Bazându-se pe Epistola Sfântului Apostol Pavel către Evrei², aceştia au afirmat: noua catapeteasmă e Trupul lui Hristos, iar Trupul lui Hristos e Biserica. În acest caz, Biserica e cea care săvârşeşte unirea na­osului cu Sfânta Sfintelor şi face aceasta tocmai prin iconostas. O astfel de abordare vădeşte o raportare dogmatică la iconostas. Un nou tip de raportare, dezvoltat în seco­lul al XX-lea de teologii ruşi.

Din întregul iconostas vom alege un singur registru, asupra căruia ne vom concen­tra cu exclusivitate: friza Praznicelor Împărăteşti şi ale Maicii Domnului. Plasată sub registrul Apostolilor, friza mai e numită şi „Cinul împărătesc” sau Dodekaorton, adică „a celor douăsprezece praznice”. Pe această friză, Praznicele Împărăteşti se structurează astfel. Şase sunt Praznicele Domnului (în ordine cronologică: Naşterea, Întâmpinarea, Botezul, Schimbarea la Faţă, Intrarea în Ierusalim şi Înălţarea) şi patru ale Maicii Domnului (Naşterea, Intrarea în Biserică, Bunavestire şi Adormirea). La acestea se adaugă: Pogorârea Sf. Duh şi Înălţarea Cinstitei Cruci. În funcţie de lărgimea cata- petesmei şi de structura bisericii, se mai pot adăuga: Învierea lui Lazăr, Duminica mironosiţelor şi Duminica Tomii. Structura însăşi ne arată că registrul acesta repre­zintă rezultatul Înomenirii Fiului lui Dumnezeu şi plinirea Bisericii.

După această scurtă incursiune în do­meniul noimelor teologice ale iconosta­sului, să aruncăm o privire rapidă, dar scru­tătoare, şi asupra structurii frizei praznicelor. În primul rând, la Hurezi, pe acest registru avem treisprezece icoane în loc de douăsprezece. Acesta nu este însă un fenomen singular, şi nici unul izolat, pentru că în funcţie de structura iconos­tasului şi a bisericii, numărul icoanelor dodekaortonului poate varia între două­sprezece şi cincisprezece. De pildă, s-au păstrat iconostase – precum cel al bisericii mari a Mânăstirii Cotroceni – care au cin­cisprezece icoane pe acest palier. Tot cinsprezece icoane numărăm şi pe nivelul Sfinţilor Apostoli, pe care apare Deisis-ul extins, adică icoanele Mântuitorului, Maicii Domnului şi Sfântului Ioan Botezătorul, flancate de cele ale celor do­isprezece Apostoli.

Pentru a putea descoperi noi sensuri şi sinapse teologice, să parcurgem acum cu privirea seria icoanelor dodekaortonului. M-am apropiat cu obiectivul, deoarece pe această friză avem icoane de dimensiuni mai mici, greu de distins cu ochiul liber la înălţimea la care sunt plasate pe iconostas şi în condiţiile luminii difuze din biserică.

Friza începe din partea de nord cu icoana Naşterii Maicii Domnului, prăznuită pe 8 septembrie, la începutul anului bisericesc. Urmează Buna Vestire, prăznuită pe 25 martie şi Naşterea Domnului, pe 25 decembrie.

Note: