Cântarea Sfinte Dumnezeule este unul dintre cele mai vechi imnuri creÅŸtine ÅŸi se pare că este primul care a pătruns în Liturghia catehumenilor (mai apoi adăugându-se imnul Unule Născut... ÅŸi troparele de la Fericiri), care în primele cinci secole se rezu­ma la intonarea unor psalmi, la citirea mai multor texte din Vechiul ÅŸi din Noul Testament, la Evanghelie ÅŸi la predică. ApariÅ£ia cântării Sfinte Dumnezeule (sau a Trisaghionului – Cântarea de trei ori Sfânt) este legată de o minune petrecută în timpul patriarhului Proclu din Constantinopol (434-446) ÅŸi al împăratului Teodosie al II-lea. Ca urmare a unui cutremur care a zguduit capitala Imperiului Roman de Răsărit, poporul a ieÅŸit în procesiune pe câmp, în frunte cu patriarhul ÅŸi cu împăratul, iar în timpul rugăciunii obÅŸteÅŸti un copil din mulÅ£ime a fost răpit până la al treilea cer, ca Sfântul Apostol Pavel, ÅŸi a auzit intonându-se de către îngeri cântarea Sfinte Dumnezeule, în vreme ce popo­rul cel credincios se ruga pe pământ, spunând cu lacrimi: „Doamne, miluieÅŸte-ne!” Revenind în mijlocul poporului, copilul a mărturisit cele auzite, iar mulÅ£imea, dim­preună cu patriarhul ÅŸi împăratul, au cântat imnul aÅŸa cum îl spusese copilul, iar cutre­murul a încetat².

Descoperirea acestei cântări vine într-un context istoric deosebit, ÅŸi anume acela al frământărilor create în Biserică de erezia monofizită a lui Dioscor al Alexandriei, care mărturisea că în persoana Mântuitorului Hristos firea omenească a fost absorbi­tă de firea dumnezeiască. BiruinÅ£a Bisericii asupra acestei erezii a fost încununată prin Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451), la sfârÅŸitul căruia ortodocÅŸii l-au condamnat pe Dioscor ÅŸi au intonat această cântare. Intonarea cântării Sfinte Dumnezeule la sfârÅŸitul sinodului era mărturisirea vie a credinÅ£ei în Persoanele Sfintei Treimi ÅŸi a consubstanÅ£ialităÅ£ii lor³ în faÅ£a monofiziÅ£ilor, care adaptaseră acest imn, transformându-l în: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, miluieÅŸte-ne pre noi”⁴, făcând în mod greÅŸit părtaÅŸă la suferinÅ£a ÅŸi moartea pe cruce firea cea dumnezeiască a Mântuitorului Hristos.

Pe de altă parte, sunt ÅŸi indicii care ar atesta o vechime mai mare a cântării Sfinte Dumnezeule: ea este întrebuinÅ£ată în toate bisericile vechi orientale (atât cele calcedoniene, cât ÅŸi cele necalcedoniene), iar din biografia Sfântului Vasile cel Mare, atribui­tă lui Amfilohiu de Iconiu (+ 394), reiese că această cântare era deja cunoscută în tim­pul sfântului, în Biserica din Capadocia⁵.

De asemenea, liturgiÅŸtii ÅŸi filologii consideră că imnul Sfinte Dumnezeule are o bază biblică. Unii vorbesc despre textele Is. 6, 3 („Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin e cerul ÅŸi pământul de slava Ta...”), Ps. 41, 2 („Însetat-a sufletul meu după Dumnezeu Cel tare, Cel viu”) ÅŸi Ps. 50, 1 („MiluieÅŸte-mă, Dumnezeule...”)⁶, iar alÅ£ii spun că ÅŸi-ar avea obârÅŸia în imnul angelic din Ap. 4, 8 („Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumne­zeu, AtotÅ£iitorul, Cel ce era ÅŸi Cel ce este ÅŸi Cel ce vine”)⁷.