Interdicția prevăzută de canoane pentru împărtășirea cu cei din afara Bisericii nu este altceva decât o concretizare a dimensiunii ecleziale a Sfintelor Taine. Toată lucrarea sacramentală din Biserică este o lucrare a Dumnezeirii. Sfintele Taine nu sunt lucrări cu caracter instituțional sau simboluri ale unei prezențe, ci sunt împărtășirea deplină a Dumnezeiescului Har. Sfintele Taine sunt o manifestare lucrătoare a Bisericii și de aceea ele nu pot fi rupte de comuniunea bisericii. Atunci când o persoană sau comunitate nu este în deplină comuniune de credință sau în deplină comuniune canonică cu Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, lipsa comuniunii depline în credință face ca lucrarea sacramentală, deși prezentă formal, să fie doar un chip nedeplin al căutării lucrării Duhului Sfânt. „Tainele Bisericii constituie și stabilesc relații personale, obiective între cei ce le primesc și Biserica însăși, al cărui cap este Hristos...... De aici și necesitatea credinței Bisericii și mai exact, plenitudinea adevărului de credință încredințat de Hristos Bisericii.[1]

Atunci când Biserica Ortodoxă nu acceptă împărtășirea în afara Bisericii Ortodoxe sau împărtășirea neortodocșilor în Biserica Ortodoxă, ea subliniază legătura dintre Taina Bisericii și mărturisirea deplină a credinței. Prin această restricție Biserica Ortodoxă nu disprețuiește și nu exprimă convingerea existenței unui monopol în ceea ce privește lucrarea Duhului Sfânt în lume. Biserica Ortodoxă se bucură de semnele lucrării providenței în lumea întreagă dar nu definește măsura lucrării harului în afara ei. Noi înțelegem că lucrarea Duhului Sfânt nu poate fi îngrădită de nedeplinătatea înțelegerii, cunoașterii și mărturisirii, dar observăm că nedeplinătatea credinței atrage după sine o incapacitate de împărtășire deplină cu Hristos. Părintele Dumitru Stăniloae arată că „nu putem spune exact ce primesc cei din afara Bisericii în numitele lor Taine. Atâta însă credem că se poate spune că aceste ceremonii nu sunt numai o formă goală de orice conținut obiectiv, ci implică ceva ce poate alcătui în unele cazuri mai mult, altele mai puțin, baza pentru o completare a relației ce s-a inițiat între omul respectiv și Hristos.[2]

Tainele săvârșite în afara Bisericii sunt forme care pot fi umplute de deplinătatea lucrării harului prin pecetluirea cu Pecetea Darului Sfântului Duh și intrarea în Biserica ortodoxă. Recunoașterea tainelor din afara Bisericii, fără primirea în Biserică prin Sfântul Mir, ar duce în mod inevitabil la acea commnio in sacris, fapt ce ar însemna relativism și confuzie doctrinară oficială, justificată exclusiv sociologic. Euharistia nu este mijlocul sau instrumentul unității, ci încoronarea și pecetluirea acesteia. Astfel înțeleasă, comuniunea euharistică este inseparabilă de mărturisirea credinței plenare.[3] Prin forțarea comuniunii euharistice înainte de realizarea comuniunii de credință se riscă o izolare a euharistiei de ansamblul vieții eccleziale și de angajamentul credinței.

Biserica ortodoxă „nu poate coborî euharistia la nivelul unui mijloc de unitate laxă, psihologică și superficială între creștini”[4]. Biserica este Trupul și Sângele lui Hristos extinse în credincioși.[5]

Atitudinea față de săvârșirea și împărtășirea Sfintelor Taine ține de conștiința canonică a fiecărui credincios a fiecărei Biserici locale și a Bisericii în ecumenicitatea ei. Admiterea altor creștini la comuniunea euharistică cu membrii Bisericii Ortodoxe nu o poate face un episcop sau un preot singular, deoarece prin euharistie se comunică și se susține însăși esența Bisericii; și responsabilitatea legată de intercomuniune depășește persona sau comunitatea eclezială locală.[6] Euharistia nu poate fi scoasă din legătura ei ontologică cu Biserica și tratată ca un act individual sau intercreștin[7].

Refuzul intercomuniunii nu înseamnă dispreț pentru celelalte confesiuni sau lipsă de iubire, ci responsabilitate față de efortul de regăsire în aceeași credință mărturisită împreună secole de-a rândul.

Părintele Dumitru Stăniloae arată că Ortodoxia recunoaște manifestarea lui Dumnezeu în întreaga creație și prin întreaga viață, prin toate gândurile și simțirile credinciosului legate de lume. El introduce termenul de „sobornicitate deschisă” pentru a desemna această deschidere care exprimă respectul față de „pluralismul de înțelegere în Dumnezeu, a tuturor înțelegerilor altora ca fiind cuprinse în misterul apofatic al lui Dumnezeu. [....] Toate actele și cuvintele creștinilor, în măsura în care se manifestă gânduri și stări de suflet superioare și produc relații mai apropiate între semeni, aduc un raport nou la tălmăcirea lui Dumnezeu și la o manifestare mai corespunzătoare a lui prin ele.”[8]

Conștiința acestei lucrări Dumnezeiești în toate și în toți care se manifestă într-o sinceră căutare a înțelegerii Tainei Dumnezeiești ne angajează spre o disponibilitate de mărturisire prin cuvânt și trăire a ortodoxiei. Prezența Bisericii Ortodoxe în dialogul ecumenic, înțelegerea modului în care ceilalți creștini își trăiesc viața religioasă, mărturisirea spre înțelegere a propriei tradiții doctrinare, liturgice și canonice, este o datorie fundamentală și un semn de responsabilitate creștină. Biserica Ortodoxă nu cheamă creștinii la învățături și rânduieli noi, ci mărturisește că în această lume și acum este cu putință să se trăiască viața doctrinară liturgică și canonică a Bisericii primului mileniu într-un dinamism care respectă realitatea vremii. Pentru acest dialog, Biserica Ortodoxă stăruiește într-o atitudine de solicitudine mărturisitoare. Ea nu impune celorlalți formele de manifestare ce îi sunt proprii, dar mărturisește importanța conținutului doctrinar trăit secole de-a rândul într-o unitate în diversitate. Canonul 1 de la Sinodul din Constantinopol din anul 879, într-o perioadă în care exista deja conștiința diversității în unitatea canonică, exprimă clar coresponsabilitatea pentru unitate și bună înțelegere a întâistătătorilor. În același timp este foarte important ca diversitatea să nu aducă atingere fondului doctrinar și să se exprime în manifestări ce nu intră în contradicție cu doctrina, tradiția și conștiința canonică.

Respectând particularitățile și mărturisind fundamentele putem nădăjdui într-o avansare responsabilă spre cunoaștere și revalorizare a ceea ce ne-a fost comun în primul mileniu, pentru ca prin redescoperirea unității de credință să putem să ne apropiem de împreună-slujire și împărtășirea din același Sfânt Potir.

Pr. Dr. Patriciu Vlaicu