ÃŽntâlnire cu părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard (II)

Pr. M.-A.: Este adevărat că întâlnirea cu profesorul Levinas pe vremea când eram student la filozofie mi-a revelat fap­tul că metafizica nu era doar punerea în ordine a conceptelor sub forma unui sis­tem structurat. Vedeam în el un gânditor ce avea o adevărată viziune, o viziune foar­te profundă a ceea ce rostea – atunci când comenta, de pildă, Critica raÅ£iunii purede Immanuel Kant. Nu este momentul să dezvolt despre ce era vorba – problema antinomiilor: ceea ce mi-a lăsat însă o amintire de neÅŸters era evidenÅ£a faptului că vedea, înÅ£elegea prin pătrunzimea minÅ£ii sale adevărurile despre care vorbea.

AceeaÅŸi impresie pătrunzătoare am avut atunci când, mai târziu, datorită cărÅ£ii lui Christos Yannaras, Despre absenÅ£a ÅŸi necunoaÅŸterea lui Dumnezeu, am abando­nat filozofia pentru teologie, aflându-mă în preajma părintelui Dumitru Stăniloae. Åži el mi se părea cineva care vorbea din experienÅ£ă, dintr-o experienÅ£ă pur imate­rială, bineînÅ£eles, cea a contemplării evidenÅ£ei. Am înÅ£eles atunci de ce Descartes scrie că evidenÅ£a este criteriul adevărului. În ceea ce-l priveÅŸte pe Olivier Clement, influenÅ£a sa asupra mea este puÅ£in diferită faÅ£ă de cea pe care au exer­citat-o gânditorii despre care am vorbit. Olivier Clement mă impresiona prin ca­litatea limbii sale, prin frumuseÅ£ea expre­siilor marelui scriitor, ale marelui orator ce era. Olivier Clement este primul mare scriitor ortodox de limbă franceză. CâÅ£iva dintre noi l-am rugat să se prezinte la Academia Franceză, fiind cu precădere îndreptăÅ£it, însă a refuzat. Avea un lirism, o creativitate lingvistică, o flacără duhov­nicească excepÅ£ionale. A fost un scriitor ÅŸi un teolog carismatic: ÅŸi în cazul său, ca ÅŸi în cazul marilor contemplativi Levinas ÅŸi Stăniloae, ceea ce îmi stimula mintea era manifestarea unui demers al cunoaÅŸterii dincolo de concept, depăÅŸirea raÅ£ionalismului printr-un hiper-raÅ£ionalism, ceea ce este, cred, gândirea adevărată, mai cu seamă în teologie. Teologia nu este anti-raÅ£ională: este super-raÅ£ională, cum au arătat SfinÅ£ii PărinÅ£i. Cu Levinas – care este înainte de toate teolog evreu –, Stăniloae ÅŸi Clement, am înÅ£eles apoi că Biserica nu este doar locul rugăciunii ÅŸi al ascezei: ea este deopotrivă, ÅŸi într-un mod eminent, un loc al gândirii. Spiritualitatea ÅŸi gândirea nu se opun; credinÅ£a ÅŸi raÅ£iunea nu se opun. Spiritualitatea – în sensul vieÅ£ii în Duh sau a Duhului înlăuntrul nostru – luminează facultăÅ£ile omeneÅŸti, le sporeÅŸte ÅŸi le duce dincolo de ele însele. Din acest motiv sunt convins că marile întrebări pe care ni le înfăÅ£iÅŸează lumea contempora­nă – ÅŸi câteva dintre ele sunt pe măsură! – pot fi primite ÅŸi asumate prin înÅ£elegerea religioasă, vreau să spun cea biblică: cea dezvoltată de gândirea iudaică ÅŸi cea pe care, într-un chip eminent, o poartă profetismul credinÅ£ei creÅŸtin-ortodoxe. Problema morÅ£ii ÅŸi a suferinÅ£ei, încercare pentru fiecare, nu trebuie lăsată doar în grija gândirii filozofice. Ea trebuie rapor­tată la Cel care, tocmai, S-a ferit de orice explicaÅ£ie în ceea ce o priveÅŸte ÅŸi a îndrep­tat-o către maximul adevărului Său prin propria Sa viaÅ£ă de Fiu unic ÅŸi Cuvânt al lui Dumnezeu făcut Om.

A.P.: Printre problemele adâncite de li­teratura patristică a secolelor al Vl-lea ÅŸi al VlI-lea se regăsesc distincÅ£iile între esenÅ£a ÅŸi energiile lui Dumnezeu, între modurile de cunoaÅŸtere divină. Contextul este cel al ere­ziilor monofizite ÅŸi monotelite ce au o legă­tură strânsă cu modul de a înÅ£elege ÅŸi de a formula unicitatea lui Dumnezeu în teolo­gia trinitară ÅŸi în cristologie, departe de a fi simple certuri intestine divizând Imperiul Bizantin. Sfântul Maxim Mărturisitorul fă­cea în mod explicit distincÅ£ia între o cunoaștere indirectă a lui Dumnezeu prin contemplarea principiilor (logoi) creaÅ£iei și o  cunoastere directă prin energiile divine, „realităÅ£i din jurul esenÅ£ei”. În ce măsură acest tip de cunoaÅŸtere a lui Dumnezeu ar putea deveni consubstanÅ£ial demersului cunoasterii umane, al discursului stiinÅ£ific contemporan?

Pr. M.-A.: Ceea ce este important este cunoaÅŸterea lui Dumnezeu, cunoaÅŸterea Tatălui. Cuvântul a venit să îi deschidă calea exact acestei cunoaÅŸteri supreme, anunÅ£ată de întreaga Biblie. Subiectul este imens. Părintele Stăniloae a dezvoltat în primul volum al Dogmaticiisale faptul că Dumnezeu este cunoscut fie prin revelaÅ£ie, fie prin observaÅ£ie. El Se revelează deopo­trivă prin fiinÅ£e, purtătoare ale chipurilor raÅ£iunii Sale ÅŸi însufleÅ£ite de energiile necreate ce îÅŸi găsesc originea în El ÅŸi care sunt dătătoare de viaÅ£ă. Revelându-Se, Dumnezeu îngăduie ca fiinÅ£a umană să Îl slăvească pentru măreÅ£ia creaturilor sale. Demersul ÅŸtiinÅ£ific, care este unul pozitiv, în sensul în care procedează prin afirmaÅ£ii (chiar dacă provizorii), observă logica pro­fundă ÅŸi energia care străbat creaÅ£ia numită „lume” sau „univers” sau încă „materie”; el e uimit deopotrivă de măreÅ£ia creaturi­lor ÅŸi de logica, de înÅ£elepciunea ÅŸi de frumuseÅ£ea ce se înfăÅ£iÅŸează în ele. El nu face distincÅ£ia (nu întotdeauna, nu încă... ) între energiile create pe care le vedem la lucru ÅŸi energiile necreate ÅŸi creatoare ce sunt totuÅŸi la originea apariÅ£iei noilor forme printre creaturi, de pildă, distincÅ£ie făcută în teologie. De fapt, aceste ultime energii se manifestă deopotrivă în mintea umană apropiată de un demers al cunoaÅŸterii. Suntem convinÅŸi că marile descoperiri făcute de cercetători sunt dato­rate, împreună cu propriul lor efort meto­dic, acÅ£iunii Duhului Sfânt care luminează ÅŸi inspiră mintea lor prin energiile sale sau duhul necreat. Aceasta înseamnă că oame­nii de ÅŸtiinÅ£ă trăiesc, conÅŸtient sau nu, experienÅ£a energiilor divine prin creativi­tatea ÅŸi inventivitatea spiritului lor. AcelaÅŸi lucru e valabil ÅŸi pentru tot ceea ce se întâmplă bun, adevărat ÅŸi frumos în lume. Părintele Stăniloae a arătat că pentru teo­log sau pentru omul de ÅŸtiinÅ£ă care lucrează prin credinÅ£ă, lumea nu este un lucru, un obiect: este darul pe care Creatorul l-a făcut fiinÅ£ei, pe care fiinÅ£a îl dăruieÅŸte Cre­atorului în demersul de cunoaÅŸtere (litur­gic, mistic sau ÅŸtiinÅ£ific), ÅŸi pe care Crea­torul i-l oferă din nou, sporit în noi înÅ£elesuri ÅŸi posibilităÅ£i noi de aplicare în realitate. Există aici o depăÅŸire a relaÅ£iei subiect-obiect ce merge departe.

A.P.: Se discută mult astăzi despre predarea religiei în scoli, dacă ar trebui să fie o disciplină obligatorie sau opÅ£ională, axată pe ortodoxie sau având mai curând forma unui curs de istoria religiilor, elevii nefiind toÅ£i ortodocsi. Care ar fi căile posibile pen­tru a exprima fenomenul divin sau religios? Ce formă ar putea lua acest dialog religios cu elevii, ce conÅ£inut ar putea fi propus si cum ar putea fi pregătiÅ£i mai bine profesorii pen­tru misiunea aceasta?

Pr. M.-A.: Mi se pare, fără a vrea și a pu­tea intra în profunzime în această dezbate­re, că ceea ce îi este plăcut lui Dumnezeu este ca acesti copii să fie educaÅ£i în religia pe care părinÅ£ii au ales-o pentru ei. Pot exis­ta astfel în școli cursuri de religie, pe care doar părinÅ£ii le vor face obligatorii pentru copiii lor, cursuri care dezvoltă, pentru creștini, îndatoririle luate de către părinÅ£i și nași la botez. În aceeași școală, copiii necreștini sau neortodocsi trebuie să poa­tă urma cursul ce li se potrivește. Trebuie găsit un echilibru. Åžcoala nu este locul în care se poate impune o religie, oricare ar fi aceasta. Dacă ea nu este locul respectului reciproc al diferiÅ£ilor credincioși, ar fi mai bine să se abÅ£ină de la orice curs de religie. Însă dacă orice familie religioasă găsește modalitatea de care are nevoie și copiii învaÅ£ă să se respecte unii pe alÅ£ii, atunci acesta poate fi modul de a trăi pluralitatea de neocolit a timpului nostru. De altfel, pentru copiii ai căror părinÅ£i nu au făcut o alegere religioasă pot exista cursuri gene­rale despre faptul religios, despre istoria și manifestările sale, astfel încât acești copii să nu rămână ignoranÅ£i în privinÅ£a faptului religios cu care sunt confruntaÅ£i prin viaÅ£a în societate. Nu mai trebuie repetat că acest curs general trebuie Å£inut, bineînÅ£eles, cu cea mai mare onestitate posibilă. În orice caz, Åžcoala nu este Biserica. Pot exista în Biserică, adică în familii și în parohii, școli parohiale unde se poate săvârși un bun mi­sionarism mulÅ£umită mai ales unor catehe­ze cu adevărat duhovnicești, nu doar unor buni profesori de religie. Problema învăÅ£ământului religios este direct legată de calitatea convingerii profesorului și a experienÅ£ei sale personale autentice. Nu se poate preda bine decât ceea ce se cunoaște prin experienÅ£ă. Oricare ar fi convingerea profesorului, să spunem ortodox, această credinÅ£ă se va înfăÅ£ișa respectând în cel mai înalt grad pe cei de altă credinÅ£ă sau pe cei ce nu cred încă. Nu există nimic totalitar în mărturia creștină. Profesorii ortodocsi vor fi convingători mai curând prin exemplul pe care îl vor da prin propria lor viaÅ£ă.

A.P.: Există un paradox serios în societa­tea română de astăzi, dar ÅŸi în cele ale Å£ărilor vecine ce se prezintă ca fiind ortodoxe, para­dox pe care nu l-am putea nega: un dezacord profund între poruncile lui Dumnezeu măr­turisite în fiecare rugăciune ÅŸi participare la Liturghie ÅŸi ceea ce ar trebui să fie actualiza­rea lor cotidiană în societate. Întâlnim adesea, din păcate, intoleranÅ£ăfaÅ£ă de celălalt – atunci când impunerea adevărului propriu devine mai importantă decât orice altceva –, diverse forme voluptuoase ale calomniei, mărturisind o  degradare profundă a fiinÅ£ei umane.

Aceste alienări curente sunt de o aseme­nea complexitate ÅŸi produc astfel de suferinÅ£e încât a devenit urgent a le numi ÅŸi a începe să ne gândim serios la posibile remedii. Cum se pot ocoli astfel de căi ale intrării răului în lume? Ne gândim, bineînÅ£eles, la necesitatea rugăciunii, adevărate ÅŸi constante, la bunăvoinÅ£a lui Dumnezeu, ce „lasă sa apa­ră soarele ÅŸi peste cei ce fac rău ÅŸi peste cei ce fac bine” (Mt. 5). Dumnezeu cunoaÅŸte totul, în general, dar noi nu suntem mai puÅ£in res­ponsabili. Cum se pot face manifeste datoria ÅŸi responsabilitatea fiecăruia de a desăvârÅŸi lumea ÅŸi de a vindeca sau cel puÅ£in a nu spo­ri suferinÅ£a din jur?

Pr. M.-A.: Hristos a răspuns acestor în­trebări prin înscrierea propriei Sale fiinÅ£e dumnezeieÅŸti în istoria umană. Vrând să meargă până la capătul ascultării voinÅ£ei Tatălui, El s-a expus acÅ£iunii Răului. L-a des­trămat prin propria-i ascultare ÅŸi prin ofran­da pe care a făcut-o din propria Sa viaÅ£ă, dă­ruind deopotrivă umanitatea ÅŸi dumnezeirea Sa ca jertfa plăcută Tatălui. În zilele noastre, metoda rămâne aceeaÅŸi! Ucenicul lui Hristos, ca mădular al lui Hristos ce este cel botezat, îÅŸi asumă responsabilitatea ÅŸi acelaÅŸi chip de a răspunde, din lăuntrul său ÅŸi cel al lumii, suferinÅ£elor speciei umane ÅŸi a întregii creaÅ£ii.

Postul, abstinenÅ£a, pocăinÅ£a, iertarea greÅŸelilor, rugăciunea ÅŸi iubirea duÅŸmanilor, binecuvântarea celor răi ÅŸi rugăciunea pen­tru călăi contribuie la mântuirea lumii ÅŸi la mântuirea însăÅŸi a celor răi. Sângele vărsat de pe Cruce de către Cuvântul Întrupat cur­ge peste noi toÅ£i, peste cei credincioÅŸi ÅŸi pes­te cei necredincioÅŸi, peste cei drepÅ£i ÅŸi pes­te cei nedrepÅ£i. Åži acest sânge este saturat de Duhul Tatălui, duh de compasiune, de iubi­re ÅŸi de binecuvântare pe care cuvintele nu le pot exprima.

În vremea noastră, carisma monastică trebuie apreciată, pentru că adevăratul că­lugăr este cel care urcă pe cruce pentru lume. Vedem deja că martiriul a redevenit actual în ultimul timp; martiriul de sânge ÅŸi cel al duhului se întâlnesc pe cruce pen­tru a aduce răului, răutăÅ£ii ÅŸi minciunii sin­gurul răspuns serios: cel pe care Hristos îl aduce până la sfârÅŸitul timpurilor de pe Golgota. Monahismul, ca ÅŸi martiriul, conÅ£ine în el însuÅŸi denunÅ£area ÅŸi suprima­rea tuturor compromisurilor, de pildă cel al religiei ÅŸi al puterii. Hristos ÅŸi ucenicii Săi stau mărturie unei împărăÅ£ii ce nu datorea­ză nimic puterii. Duhul Sfânt, credem, chea­mă călugării ÅŸi călugăriÅ£ele carismatice să meargă cât de departe vor putea în lupta duhovnicească pentru a fi, în lume, ca cei vii reveniÅ£i dintre cei morÅ£i, cum spunea Mitropolitul Antonie (Bloom). Aceasta presupune ca monahismul să fie într-adevăr, precum martiriul de sânge, o experienÅ£ă pascală, experienÅ£a Învierii lui Hristos.

Interviu realizat de Ana Palanciuc