Părintele paroh al parohiei de la Louveciennes, lângă Versailles, ÅŸi protopop al Protopopiatului ortodox român din FranÅ£a al Mitropoliei Euro­pei Occidentale ÅŸi Meridionale, părinte­le Marc-Antoine Costa de Beauregard poate fi as­cultat regulat în cadrul Cen­trului Ortodox de Studii ÅŸi Cerce­tare Dumitru Stăniloaedin Paris.

Printre temele aprofundate în scrieri­le părintelui Marc-Antoine, orientându-i în acelaÅŸi timp gândirea ÅŸi întregul parcurs duhovnicesc, se află ÅŸi problema suferinÅ£ei, a înÅ£elegerii răbdării încercărilor ca po­runcă a lui Dumnezeu - singura ce poate face explicită iubirea lui Dumnezeu, sin­gura ce poate conduce către starea dum­nezeiască. Ansamblul vieÅ£ii, chiar desfi­gurat de o pierdere esenÅ£ială, poate primi atunci rotunjimea ÅŸi împlinirea sa. AÅŸa cum Hristos întrupează în aceeaÅŸi persoa­nă cele două chipuri ale fiinÅ£ării, suntem meniÅ£i să întrupăm ambele fiinÅ£ări, deo­potrivă dumnezeirea. Chipul fiinÅ£ării schimbătoare este însăÅŸi vremelnicia noastră, fiecare schimbare sădind ÅŸi un grăunte al suferinÅ£ei. Suntem însă permanent chemaÅ£i să întrupăm veÅŸnicia, celălalt chip al fiinÅ£ării, cel al trăirii sufleteÅŸti curate în unire nedespărÅ£ită, nesupuÅŸi schimbării - treap­ta fără de întindere a plinătăÅ£ii fiinÅ£ării.

Dialogul retranscris mai jos a devenit, tainic, un prilej de a cugeta împreună asu­pra posibilităÅ£ii trăirii vieÅ£ii ca o provocare continuă a duhului orientat spre această Å£intă.

Printre publicaÅ£iile părintelui Marc-Antoine Costa de Beauregard se numără:

1. L’Orthodoxie – partie La Pensee, Buchet-Chastel, Paris, 1979
2. Ose comprendre que Je t’aime – Dumitru Stăniloae, Cerf, Paris, 1984
3. Mică dogmatică vorbită, Sibiu, ed. Deisis, 1995
4. RugaÅ£i-vă neîncetat, BucureÅŸti, 1988
5. Teologia sexualităÅ£ii, BucureÅŸti, 2004
6. La Voie hesychaste, Paris, 2010
7. Regard chretien sur l’homosexualite, Editions de L’ffiuvre, Paris, 2013
8. Prie comme tu respires. La vie comme liberte, Editions Apostolia, Paris, 2016

Pr. Marc-Antoine Costa de Beaure­gard (Pr. M.-A.): Vă mulÅ£umesc pentru acest răstimp al convorbirii ÅŸi al comuni­unii. Limpezirea gândurilor îmi este folo­sitoare, la fel ÅŸi faptul de a formula încă o dată idei pe care le-am rostit sau care au fost deja spuse înaintea mea. PercepÅ£ia Ortodoxiei ca tradiÅ£ie ÅŸi a Bisericii orto­doxe ca o comunitate creÅŸtină de neoco­lit a evoluat din anii 70, perioadă în care, ca un oarecare număr de francezi, soÅ£ia mea ÅŸi cu mine am ales ortodoxia – ale­gere pe care nu încetăm să o reînnoim în fiecare zi. Acum 40 de ani, creÅŸtinismul ortodox nu era cunoscut decât de un număr mic de intelectuali. PărinÅ£ii mei, de pildă, destul de instruiÅ£i de altfel în anu­mite domenii, nu cunoÅŸteau mai nimic: pentru ei, ortodocÅŸii erau doar niÅŸte schis­matici, creÅŸtini de nivel inferior, ce nu înÅ£eleseseră că adevăratul creÅŸtinism este cel al PapalităÅ£ii! În acelaÅŸi timp, gânditori ortodocÅŸi adevăraÅ£i începuseră să răspân­dească textele în limba franceză, făcând astfel accesibilă gândirea Bisericii orto­doxe, istoria ÅŸi duhovnicia ei, dar mai ales liturghia ortodoxă. Ea este cea care sus­cita cel mai puternic ecou în conÅŸtiinÅ£a si sensibilitatea occidentală: slujbele, psaltica liturgică (cunoscută atunci exclusiv sub forma sa slavă, de tip catedrală) ÅŸi icoa­nele atrăgeau occidentalii. Însă aceÅŸtia, fie ei sceptici, agnostici sau atei, erau interesaÅ£i adesea de acest patrimoniu superb cu acea curiozitate pe care o resimÅ£im faÅ£ă de niÅŸte triburi îndepărtate, inedite, poate în curs de dispariÅ£ie ÅŸi a căror existenÅ£ă, în orice caz, nu avea ecou în civilizaÅ£ia occiden­tală, sigură pe ea însăÅŸi, ÅŸi a creÅŸtinătăÅ£ii: ortodocÅŸii, numiÅ£i bizantini, erau orien­talii cărora occidentalii le dăduseră lecÅ£ii de civilizaÅ£ie ÅŸi de discernământ, mai ales în perioada nu prea îndepărtată a Cruci­adelor!

Datorită ConferinÅ£ei Sfântul Photius de la Institutul Saint Serge, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, axată pe sursele patristice ale creÅŸtinismului uni­versal, mulÅ£umită părintelui Lev Gillet, unul dintre primii ortodocÅŸi francezi fă­când legătura între ortodoxia orientală ÅŸi creÅŸtinătatea merovingiană a Sfântului Martin din Tours, a Sfântului Ilarie din Poitiers, a Sfintei Genoveva din Paris ÅŸi a multor alÅ£i sfinÅ£i, mulÅ£umită lui Paul Evdochimov ÅŸi lui Vladimir Lossky, rostitori de excepÅ£ie ai teologiei palamite în limba franceză, mulÅ£umită, bineînÅ£eles, lui Olivier Clement, un francez nativ botezat adult în credinÅ£a ortodoxă, percepÅ£ia or­todoxiei s-a schimbat după război. Nume­roase cărÅ£i ÅŸi reviste (Contacts, Le Messa - ger Orthodoxe etc.) au popularizat lucrările acestor gânditori ortodocÅŸi din Occident. În acelaÅŸi timp, transformarea inedită pe care o realiza Biserica romano-catolică în jurul celui de-al doilea Con­ciliu de la Vatican, conflictul occidental al modernismului ÅŸi al tradiÅ£ionalismului, determinau mulÅ£i tineri creÅŸtini francezi să cugete asupra valorii TradiÅ£iei ÅŸi a credibilităÅ£ii sale. Ortodoxia s-a impus progresiv ca o referinÅ£ă, a început să fie respectată, pe măsură ce era mai bine cu­noscută. Un impuls considerabil îi îndrep­ta cu mare entuziasm pe francezi către co­muniunea cu Biserica ortodoxă, cu atât mai mult cu cât apăreau parohii în care se slujea în limba franceză. Fraternitatea or­todoxă în Europa apuseană juca un rol foarte mare în prezentarea unei imagini vii, occidentale a Ortodoxiei prin personalităÅ£i duhovniceÅŸti ca părintele Cyrille Argenti, Olivier Clement, Nicolas Lossky sau părintele Boris Bobrinskoy. Dialogul interconfesional a contribuit foar­te mult deopotrivă în a face cunoscută Or­todoxia în Europa Occidentală. A avut loc chiar ÅŸi o încercare profetică, cea a Bise­ricii Catolice Ortodoxe din FranÅ£a, o dioceză franceză cu liturghie occidentală, fondată de Patriarhia Română. ExperienÅ£a aceasta frumoasă s-a terminat la capătul a douăzeci de ani, însă ea a îngăduit mul­tor francezi să treacă pragul unei uÅŸi mai larg deschise pentru a ajunge la tradiÅ£ia ortodoxă.

Mai recent, începând cu anii 80, percepÅ£ia Ortodoxiei s-a schimbat iarăÅŸi. Pe lângă această consideraÅ£ie legitimă a patrimoniului Bisericii ortodoxe, declinat nu doar în versiunea sa slavă cea mai cunos­cută, dar deopotrivă în mărturia sa greacă ÅŸi, din ce în ce mai mult, română, urmată mai recent de exemplul emigraÅ£iei georgi­ene, se năÅŸtea o conÅŸtiinÅ£ă critică din par­tea occidentalilor. Erau mai bine informaÅ£i nu doar în ceea ce priveÅŸte bogăÅ£iile efec­tive ale ortodoxiei, ci ÅŸi asupra slăbiciuni­lor ÅŸi vulnerabilităÅ£ii acesteia: presa subli­nia fără mare dificultate rivalitatea dintre o Patriarhie ÅŸi alta. Erau câteva discordanÅ£e între dezvoltările ecleziastice, duhovniceÅŸti ÅŸi liturgice minunate, ÅŸi punerea lor efec­tivă în practică, între ortodoxie ÅŸi ortopraxie. Unele persoane obiÅŸnuiau chiar să sublini­eze cu o anumită plăcere aceste disonanÅ£e: impresia de dezordine pe care o oferă, pentru un raÅ£ionalist occidental, desfăÅŸurarea ortodoxă a vieÅ£ii comuni­tare ÅŸi verificarea colegială, adesea exploatată pentru a proteja imaginea unei societăÅ£i ecleziastice bine organizate, adaptată lumii, o frumoasă piramidă creÅŸtină – viziunea roma­nică a Bisericii la care adera în general occidentalul, chiar ateu fiind. Teologia ortodoxă a unităÅ£ii ecleziale, sensul catolicităÅ£ii manifestate prin ÅŸi în fie­care Biserică locală suve­rană – unitatea „holistică”, rămân niÅŸte taine pentru strănepoÅ£ii aristotelismului medi­eval...

PercepÅ£ia pe care o avem astăzi despre ortodocÅŸi s-a îmbogăÅ£it prin numărul lor, ce a crescut în mod considerabil din anii 90, neîncetând de atunci să sporească. Din punct de vedere sociologic, prezenÅ£a or­todoxă în FranÅ£a este mult mai importan­tă ca odinioară. ObservaÅ£ia aceasta este ÅŸi mai adevărată încă pentru Italia, de pildă, sau pentru Statele Unite sau Australia. Însă specificitatea Ortodoxiei dezvoltate în FranÅ£a constă în numărul de autohtoni ce au ales credinÅ£a trăită în Biserica sfinÅ£ilor părinÅ£i. ObservaÅ£ia aceasta este adevăra­tă poate si pentru Belgia si Å¢ările de Jos. Chiar dacă impulsul din anii 70 ce încu­raja numeroÅŸi francezi să mărturisească credinÅ£a adevărată a scăzut, tot rămâne faptul că, de pildă, aÅŸa cum demonstrea­ză Congresul fraternităÅ£ii Ortodoxe în Eu­ropa Occidentală, prezenÅ£a în Biserică a francezilor nativi este o realitate de netă­găduit. Institutul Saint Serge de pildă, de origine rusă, a ales până la urmă cursuri­le în limba franceză. Mitropolia Ortodo­xă din Europa Occidentală ÅŸi Meridiona­lă atestă, în interiorul Arhiepiscopiei din Europa Occidentală, o bună parte din preoÅ£ii săi, din consilierii episcopali, din parohii, deci din credincioÅŸi, ca fiind de origine franceză. Ortodoxia este la noi din ce în ce mai puÅ£in un fenomen străin, un creÅŸtinism de import. Cea mai mare par­te din emigranÅ£ii înÅŸiÅŸi nu se gândeÅŸte să se întoarcă în Å£ară. Mesajul ce rămâne în­totdeauna cel mai stimulant constă în a aminti des că Ortodoxia, credinÅ£a orto­doxă, ecleziologia ortodoxă, patrimoniul general al Ortodoxiei, nu se reduc la o for­mă orientală sau bizantină a creÅŸtinismului. Universalitatea Ortodoxiei este un con­cept care se impune lent, îndeosebi oda­tă cu descoperirea mai recentă a Biserici­lor vechi ortodoxe, pe care martiriul însângerat îl readuce în conÅŸtiinÅ£a creÅŸtinilor occidentali.

A.P.: DiscuÅ£iile despre identitate si inte­grare, la modă astăzi în FranÅ£a, migrează adesea către o deplasare a sensului însusi al cuvintelor „identitate” si „integrare”, ce nu mai subînÅ£eleg acceptarea diferenÅ£elor cul­turale si efortul de a înÅ£elege alteritatea, ci trimit la o asimilare amorfă, la ignoranÅ£ă sau la o indiferenÅ£ăpoliticoasăfaÅ£ă de celă­lalt, atunci când nu alimentează în mod ex­plicit o frică instrumentalizată (dezbaterile în jurul prezenÅ£ei musulmane în FranÅ£a, de pildă). Orice interogaÅ£ie asupra identităÅ£ii trebuie să plece neapărat de la presupune­rea unei alterităÅ£i radicale? Cum pot fi ar­monizate diferenÅ£ele culturale, fără a siste­matiza sau a-l modela pe celălalt potrivit aÅŸteptărilor noastre si care ar putea fi contribuÅ£ia ortodoxă la aceste dezbateri?

Pr. M.-A.: ContribuÅ£ia ortodoxă la dezbaterea despre identitate ÅŸi integrare este în principal de origine teologică. Contemplarea TrinităÅ£ii dumnezeieÅŸti ne deschide calea unei concepÅ£ii vii a comunităÅ£ii umane. Într-adevăr, atunci când ne gândim la amprenta chipului lui Dumnezeu în fiinÅ£a umană, ÅŸtim că aceas­tă amprentă este una trinitară, aÅŸa cum arăta teologul Vladimir Lossky ÅŸi cum spu­nea adesea părintele Dumitru Stăniloae. Asta înseamnă că fiinÅ£a umană are o ca­pacitate naturală de a trăi comunitar fără a ÅŸterge diferenÅ£ele ÅŸi nici a le modifica din cauza separaÅ£iei sau a diviziunii – o capacitate congenitală ÅŸi nu culturală de a-l primi pe celălalt în lăuntrul propriu, printr-o ospitalitate duhovnicească ade­vărată. Persoanele dumnezeieÅŸti sunt con­template în unitatea lor absolută, în diferenÅ£a lor absolută ÅŸi întrepătrunderea, apartenenÅ£a sau, mai mult, comuniunea lor reciprocă. Modelul trinitar ne deter­mină să aderăm la un proiect social în care persoanele umane ar putea participa la viaÅ£a comunitară cu bucurie, în libertate si cu sentimentul de a le fi respectate con­vingerile si opÅ£iunile de viaÅ£ă. BineînÅ£eles, modelul trinitar, pentru a fi sursă de bu­curie si de împlinire pentru fiinÅ£a umană, accentuează reciprocitatea primirii, a ospitalităÅ£ii si a respectului. Atunci când reciprocitatea nu este trăită, societatea de­vine rapid victimă a conflictelor, complet străine modelului si vieÅ£ii trinitare dumnezeieÅŸti. Programul social si politic al crestinilor ortodocsi este teologia trinitară. Acum, ceea ce formulăm în legă­tură cu persoanele (create după chipul persoanelor divine necreate) ar trebui să poată fi generalizat celorlalte forme luate de diversitatea umană, cum sunt diferenÅ£ele de ordin religios sau cultural. Dacă urmăm modelul divin, am trebui să trăim împre­ună cu multă bucurie si simplitate. Dumnezeu cel întrupat, Hristos, Fiu unic si Cuvânt al lui Dumnezeu, ne arată în Evanghelie multe exemple ale acestui res­pect nu doar pentru persoane, ci si faÅ£ă de popoare si culturi diferite. Am avea mult de câstigat dacă am cugeta asupra atitu­dinii lui Dumnezeu făcut Om faÅ£ă de cei ce nu erau evrei – samaritenii, romanii, cananeenii, etc. Fiind Dumnezeul tutu­ror, El Se înfăÅ£isează primitor faÅ£ă de toÅ£i oamenii, fără a-Åži renega identitatea iuda­ică pe care o asuma, devenind om în mij­locul unui neam specific si fiind, asadar,

El Însusi, ca Dumnezeu FiinÅ£ă, responsa­bil de o formă concretă si specifică de uma­nitate. Hristos nu a fost o fiinÅ£ă abstractă; El a fost făcut „locuitor al acestei lumi”, asa cum spune liturghia Sfântului Vasile.

A.P.: Specific ortodoxiei este tocmai ac­ceptarea diversităÅ£ii, a diferenÅ£ei – există chiar un îndemn de a ieÅŸi în întâmpinarea celuilalt, a diferenÅ£ei, căci Dumnezeu Se manifestă ade­sea în astfel de întâlniri ce actualizează uni­tatea originară (întâlnirea de la Mambre ÅŸi multe alte episoade biblice). Există din păca­te în sânul ortodoxiei diverse tendinÅ£e ce în­cearcă să o redefinească: pe de o parte, studii impregnate de o teamă difuză faÅ£ă de celelal­te religii, faÅ£ă de o moÅŸtenire complexă ce je­nează în mod vizibil, un disconfort ce se im­primă chiar în teologia câtorva mari prelaÅ£i ce invocă celelalte religii doar în calitate de contra-exemplu. Pe de altă parte, o tânără generaÅ£ie obsedată de căutări febrile ale notorietăÅ£ii în locul profunzimii ÅŸi smereniei evanghelice ÅŸi patristice. Cum se poate stimu­la atunci într-o comunitate interesul adevă­rat sau cel puÅ£in cognitiv pentru celălalt, mai multă empatie?

Pr. M.-A.: Teama noastră de ceilalÅ£i se naste în general din ignoranÅ£ă. Am câstiga foarte mult dacă am afla cum tră­iesc celelalte comunităÅ£i pe care le frec­ventăm si ce valori anume respectă aces­tea. Însă această teamă se naste mai curând din necunoasterea lui Dumnezeu, din slă­biciunea credinÅ£ei noastre în Dumnezeu si din faptul că ea este de tip intelectual.

A studia teologia este foarte important, chiar mai mult, a-L cunoaÅŸte personal pe Dumnezeu – o experienÅ£ă adevărată a lui Hristos. Cu cât Îl cunoaÅŸtem mai bine pe Hristos, cu atât vom ÅŸti să-L slăvim ca Dumnezeu adevărat ÅŸi Om adevărat, ca Om universal, Cel ce ÎÅŸi însuÅŸeÅŸte în fiinÅ£a Sa dumnezeiască întregul neam omenesc – cu atât vom fi capabili să întâmpinăm fiinÅ£e umane diferite de noi. Trebuie să învăÅ£ăm a privi prin Sfântul Duh pe Hristos prezent în fiecare om. El ÎnsuÅŸi ne învaÅ£ă acest lucru în evanghelia JudecăÅ£ii de Apoi, citită la începutul Postului mare: „Adevărat zic vouă, întrucât aÅ£i făcut unuia dintre-aceÅŸti fraÅ£i ai Mei, prea mici, Mie Mi-aÅ£i făcut” (Mt25, 40).

Taina Întrupării are drept urmare această atotprezenÅ£ă a Cuvântului, nu doar în interiorul omenirii, ci în fiecare fiinÅ£ă umană. BineînÅ£eles, dacă ignorăm aceas­tă realitate, dacă trăim ca ÅŸi când ea nu ar exista, ca ÅŸi când Întruparea nu ar fi decât un fel frumos de a spune, frumos ÅŸi fără de înÅ£eles, vom continua să-i privim pe cei dimprejur cu ochii lumii decăzute. Vom rămâne tributari fricii, dispreÅ£ului ÅŸi urii, a judecăÅ£ii ÅŸi a condamnării tuturor celor diferiÅ£i de sine. Dacă însă, prin căutarea cuvântului lui Dumnezeu, prin studiul SfinÅ£ilor PărinÅ£i, prin rugăciunea purtată în sânul TradiÅ£iei, căpătăm o conÅŸtiinÅ£ă adevărată a faptului că Dumnezeu este în­tru Om ÅŸi Omul este întru Dumnezeu, to­tul se schimbă. Diversitatea indivizilor sau a persoanelor, cea a culturilor ÅŸi chiar cea a religiilor apare foarte relativă. În ateul însuÅŸi, în eretic, schismatic, sectar, trăieÅŸte Hristos prin Sfântul Duh. Oare aceste per­soane sunt lipsite de conÅŸtiinÅ£ă? Ucenicul lui Hristos însă poartă înlăuntru această conÅŸtiinÅ£ă ÅŸi o răspândeÅŸte în juru-i. Această conÅŸtiinÅ£ă este întărită de faptul că ÅŸtim nu doar că Hristos Åži-a făcut lăcaÅŸ în omenire ÅŸi în fiecare fiinÅ£ă umană, ci ÅŸi că poartă pentru fiecare om o iubire nesfârÅŸită; El Åži-a dăruit deja viaÅ£a pentru fiecare dintre noi; fiecăruia îi propune mântuirea; fiecăruia I Se dăruieÅŸte drept hrană ÅŸi băutură de viaÅ£ă. Pe fiecare din­tre cei ce Îl poartă deja lăuntric prin Întruparea Sa, Hristos îl cheamă: Vino, urmează-mă! VeniÅ£i la Mine, voi toÅ£i cei ce sunteÅ£i obosiÅ£i ÅŸi împovăraÅ£i! ApropiaÅ£i-vă, voi cei ce nu credeÅ£i, cei ce vă îndoiÅ£i, cei ce nu Mă cunoaÅŸteÅ£i! ApropiaÅ£i-vă, cei căzuÅ£i, cei păcătoÅŸi, cei pângăriÅ£i. VeniÅ£i, cei înÅ£elepÅ£i ÅŸi cei erudiÅ£i, cei drepÅ£i ÅŸi cei instruiÅ£i din lumea aceas­ta! Chemarea aceasta a Cuvântului răsu­nă în lume prin Duhul Sfânt. Ca urmare, cei botezaÅ£i, mădulare conÅŸtiente ale Trupului lui Hristos, conlucrători la fap­tul Mântuirii, înscriÅŸi deja pe un drum al pocăinÅ£ei ÅŸi al sfinÅ£eniei, cum ar putea fi mai aspri ÅŸi mai exigenÅ£i, mai neîncreză­tori decât Stăpânul lor? Nu s-ar putea în­tâmpla decât datorită necunoaÅŸterii. Răspunsul la multe întrebări ale vremii noastre poate fi găsit adâncind harul care se află în lăuntrul celor botezaÅ£i.

(va urma)