Cu un alt prilej, maica sa a venit să-l cerceteze; Teodor refuză să-o primească, de teamă să nu fie mustrat în ziua Judecății de încălcarea poruncii, că: cel care dorește să ajungă la desăvârșire trebuie să-și lase părinții, și zise: „Nu am nici mamă sau ori­ce altceva în această lume, unde totul vre­melnic este.” Mustrat pe nedrept de Sfântul

Pahomie, care vroia să-l încerce, Teodor nu încerca să se îndreptățească, ci își asu­ma vina, zicând: „Trebuie atâtea lacrimi să vărs până ce Dumnezeu va îndrepta ini­ma mea ca să mă învrednicesc să fac as­cultare de poruncile Lui.”

Într-o zi, un frate, primind mustrare de la Sfântul Pahomie, se pregătea să ple­ce din mănăstire. Teodor îl căută și, pre- făcându-se cum că ar fi luat aceeași hotă­râre, reuși să-l întărească pe fratele și să-l scape de la pierzanie. Cu un alt prilej, ce­rând cuvânt unui bătrân monah, și găsindu-l neputincios în a lepăda atașamentul către familia sa, a lăsat să se înțeleagă că însuși ar dori să părăsească o asemenea mănăstire, unde se pune un atât de mic preț pe cuvântul evangheliei (Lc 14, 26), reușind astfel să-l îndrepteze.

La vârsta de treizeci de ani, într-o du­minică seară, când Sfântul Pahomie a strâns întreaga obște pentru obișnuita ca­teheză, îi cedă pe neașteptate cuvântul lui Teodor. Supunându-se, acesta din urmă a început a vorbi din cele pe care Domnul i   le însufla, în vreme ce Sfântul Pahomie dimpreună cu ceilalți monahi, stăteau în picioare ascultându-l. Totuși, unii dintre bătrâni se mâniară de o asemenea înălțare a unuia mai tânăr decât ei și, ridicându-se, au părăsit adunarea. La încheierea sinaxei, Pahomie mărturisi că aceștia din urmă s-au înstrăinat de mila lui Dumnezeu și, dacă nu aveau să aducă pocăință pentru această mișcare a mândriei, greu le va fi să moștenească veșnica viață. După aceasta, îl numi pe Teodor iconom al Mănăstirii

Tabeniților (ca. 336) făcându-și-l princi­palul ajutor în administrarea Chinoniei. Încercat în smerenie și dezbrăcat de toa­tă voia proprie, Teodor nu schimbă nimic din atitudinea sa de ucenic, sporind duhovnicește spre zidirea fraților, întru­cât cuvântul său era plin de har iar mila sa acoperea toate neputințele celorlalți. În fiecare zi, după ce-și încheia munca, se în­torcea la Pabau, pentru a lua parte la ca­teheza lui Pahomie, iar mai pe urmă se în­torcea la Tabenesis pentru a le-o repeta și fraților.

Primind de la Sfântul Pahomie ascul­tarea de a cerceta mănăstirile Chinoniei, era pretutindeni primit de frați cu mare bucurie, întrucât Dumnezeu îi dăruise ha­rul mângâierii sufletelor. Pahomie spunea despre el: „Teodor și cu mine împlinim aceeași lucrare spre slava lui Dumnezeu, și are autoritatea de a porunci în calitate de părinte și învățător.” Pentru aceasta, după câtăva vreme, l-a mutat din Tabenesis pentru a-l chema la împreună slujirea de îndrumare duhovnicească a întregii comunități. Teodor era cel care îi primea în mănăstiri pe toți cei care veneau, și tot el îi și trimitea din obști pe cei nesupuși. Atunci când îl corecta în vreo privință pe un frate, se nevoia ca el însuși să aducă aceeași pocăință, de frică să nu fie osân­dit de Dumnezeu pentru că nu a săvârșit el însuși cele pe care le poruncise altora.

Odată, pe când Sfântul Pahomie se îmbolnăvi, frații au venit să-l caute pe Teodor pentru a-i cere să fie el următor acestuia, în cazul în care Părintele lor avea să moară. Când Pahomie își reveni, și-a mărturisit fiecare gând pe care-l avuse. Teodor spovedi că , sub presiunea fraților, a cedat propunerii lor de a-l succeda. Pahomie îi retrase atunci toată autoritatea asupra monahilor și l-a trimis într-un loc retras, unde Teodor vărsă multe lacrimi din pricina păcatului mândriei. După ani de pocăință și cu puțină vreme înainte de moartea sa, Pahomie l-a repus în toate funcțiile sale, spunând fraților că această încercare l-a făcut să sporească duhovnicește de șapte ori mai mult decât nevoințele sale anterioare, datorită smeritei pocăințe pe care o aduse.

După moartea Sfântului Pahomie (346), Teodor, care îl îngropase într-un loc de ni­meni știut, a fost trimis la Alexandria să se ocupe de niște probleme. L-a cercetat pe Sfântul Antonie cel Mare, care a mărturisit adânca cinstire ce o avea pentru Pahomie și viață cenobitică, și l-a trimis la Sfântul Atanasie cu o scrisoa­re de recomandare. Fiind în Alexandria a aflat de moartea lui Petroniu și, la întoarcerea în Tebaida, s-a supus cu smerenie și râvnă Sfântului Orsisie. Era înaintea lui ca o oaie, dezrădă­cinând din inima sa tot gândul de putere, cu toate că în ochii multora mai mult s-ar fi cuve­nit lui să-i urmeze Sfântului Pahomie. Văzând că mulți frați veneau către el și dorind să evite orice concurență, a obținut permisiunea de a fi trimis la Mănăstirea Pahnum, pentru a fi acolo îndrumător în treburile brutăriei.

Întrucât Apolonie, starețul Mănăstirii Monhosis (Thmusons), se revoltă, dorind independența mănăstirii sale, Orsisie se re­trase, numindu-l pe Teodor următor al lui la conducerea Chinoniei.Teodor i-a adu­nat atunci pe toți frații și-i rugă, cu lacrimi fierbinți, să fie ascultători liniei duhovnicești instituite de Sfântul Pahomie, păzind uni­tatea sfintei lor obști. Pe urmă, cu multă grijă, cercetă toate mănăstirile, schimbând pe toți întâi-stătătorii și încredințând noi ascultări. Amintindu-și totodată de pocăința pe care odinioară Sfântul Pahomie i-o im­puse pentru gândul său referitor la succe­siune, el nu se considera stareț al mănăsti­rilor, ci un simplu înlocuitor și slujitor al Avvei Orsisie și de fiecare dată când trebu­ia să ia o hotărâre, mai întâi mergea să-i cea­ră binecuvântarea lui Orsisie care se retră­sese la Chenoboskion. Era pentru toți frații o pildă de smerenie, atât în îmbrăcăminte cât și în cuvânt și în întreagă purtarea sa, în ciuda faimei sale care se răspândise în tot Egiptul, și a numeroaselor tămăduiri pe care le săvârșea.

Prin osteneala sa a readus buna rânduială și a reaprins râvna monahilor. Vorbea cu fiecare în parte, cerându-le stă­ruitor să rabde cu bărbăție atacurile gân­durilor, povățuindu-i cu răbdare pe cei de­lăsători, și rugându-se fierbinte pentru îndreptarea lor. Mănăstirilor zidite de Sfântul Pahomie, le-a adăugat pe cele de la Caior și Oui din regiunea Hermupole și o alta, în apropiere de Hermonte, pre­cum și două mănăstiri de surori.

Către 363, Sfântul Atanasie, exilat, a venit să cerceteze Chinonia,considerând ordinea și regulile de acolo ca fiind în pu­tere să aducă pacea multor suflete. Teodor îi spuse: „Această bunăvoire a lui Dumnezeu ni s-a arătat pentru Părintele nostru Pahomie. Însă când te vedem, e ca și cum L-am vedea pe Însuși Hristos.”

Ulterior, Sfântul Teodor a reușit să-l readucă pe Orsisie la Pabau slujindu-i în calitate de secund, alternând unul cu ce­lălalt vizitarea mănăstirilor. Totodată, gri­jile materiale sporind considerabil odată cu creșterea numărului viețuitorilor, Teodor se mâhni văzând monahii aban­donând strictețea și simplitatea vieții in­stituite de Sfântul Pahomie. Își uscă tru­pul pocăindu-se pentru ei și petrecea nopți întregi în rugăciune pe mormântul Sfântului Pahomie, cunoscut doar de el însuși.

După Paștile anului 368, Teodor fu cuprins de boală. Orsisie îl rugă fierbinte pe Dumnezeu să moară el primul și să-l lase în viață pe Teodor, de care avea o atât de mare nevoie Chinonia. Însă nu aceasta era voia lui Dumnezeu și, după ce a măr­turisit că nu făcuse niciodată nimic fără binecuvântare, Teodor a adormit cu pace, pe 27 Mai. Toți frații strigară atunci întru un cuget: „Am rămas orfani, căci, cu ade­vărat, însuși Sfântul nostru Părinte Pahomie a murit azi (în persoana Sfântului Teodor)!”. După slujba de înmormânta­re, Sfântul Orsisie a mers să-i îngroape trupul lângă mormântul cel ascuns al Sfântului Pahomie. De îndată ce a aflat vestea, Sfântul Atanasie a scris fraților că Teodor nu a încetat de a fi între ei, întru­cât acesta și Avva Orsisie erau un singur om, rugându-i de asemenea, să nu-l plân­gă pe cel care a aflat de acum petrecerea printre cei de Dumnezeu fericiți.

Sinaxarul Părintelui Macarie Simonopetritul, luna mai