Rugăciunea rostită cu voce tare sau în gând nu e de niciun folos duhovnicesc dacă nu pătrunde în inima noastră, care este că­mara ascunsă a minţii şi cel dintâi organ trupesc al puterii gândi­toare. După Sfântul Apostol Pavel, ştim că Dumnezeu „a trimis în inimile noastre Du­hul Fiului Său, care strigă: Avva, Părinte! (Gal. 3, 6)” (Arhim. Ilie Cleopa, Cuvânt despre rugăciunea inimii). O rugăciune supusă în mod mecanic, din obişnuinţă, fără luare amin­te şi fără să ne atingă inima este nu numai lip­sită de orice hrană duhovnicească, dar poa­te fi chiar o primejdie pentru sufletul nostru, căci ea ne face să credem că păstrăm legătu­ra cu Dumnezeu, în timp ce suntem tot atât de departe de El ca şi cei necredincioşi: „No­rodul acesta se apropie de Mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui e depar­te de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei (...)” (Mt 15, 8-9, cf. Is. 29, 13).

„Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii” (Arhim. Ilie Cleopa, op. cit.), iar dacă El nu este prezent în inima noastră, nu-L putem afla nicăieri, nici în cărţi, nici în biserică, nici în cântările şi rugăciunile noastre, „pentru că ce nu este în inimă nu este cu adevărat, şi ce este în inimă, aceea este cu adevărat. (...) Te rogi lui Dumnezeu, Îl cânţi, Îl slavosloveşti şi Îi dai mulţumită cu gura, dar dacă nu ai acestea şi în inimă, rugăciunea, cântarea şi mulţumirea ta nimic nu sunt. Te închini lui Dumnezeu şi îţi pleci genunchii, dar dacă nu îţi pleci şi inima, nimic nu înseamnă închina­rea ta” (Sf. Tihon din Zadonsk, Despre în­datoririle creştinului faţă de sine însuşi).

Cuvintele rugăciunilor noastre sunt şi vor rămâne întotdeauna cuvinte omeneşti, chiar dacă se adresează lui Dumnezeu, aşa încât dacă înmulţim fără măsură cuvintele, riscăm să rămânem prizonierii gândurilor noastre lumeşti şi ai închipuirilor noastre omeneşti, astfel încât, în loc să ne apropiem de Dumnezeu, ne depărtăm de El cu fieca­re cuvânt pe care-l rostim: „Prolixitatea în rugăciune dă deseori frâu liber imaginaţiei şi ne împrăştie mintea” (Sf. Ioan Scărarul, Scara sfântă). Deci orice cuvânt care nu vine din inimă este un cuvânt de prisos: „Când te rogi, ţine seamă de această regulă: e mai bine să spui cinci cuvinte din fundul inimii decât zece mii numai cu limba” (Sf. Ioan de Kronstadt, Viaţa mea întru Hristos).

Rugăciunea este, înainte de toate, o atitu­dine interioară şi un act fundamental diferit de toate celelalte activităţi pământeşti: întâl­nirea omului cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, întâlnirea fiinţei mele muritoare şi limitate cu Fiinţa veşnică şi infinită Care dă fiinţă şi viaţă la tot ce există şi a Cărei înţelepciune nemăr­ginită depăşeşte în mod nemăsurat puterea de înţelegere a minţii omeneşti. De aceea, „inima îl simte pe Dumnezeu şi nu raţiunea. Aceasta este credinţa. Dumnezeu Se face simţit cu inima, nu cu raţiunea” (Pascal, Cu­getări).

Prin urmare, adevărata rugăciune este în­totdeauna o rugăciune a inimii, cu sau fără cuvinte, căci dacă inima noastră se deschide prezenţei lui Dumnezeu, cuvintele nu mai sunt necesare: „Cine a ajuns la simţire, acela se roagă fără cuvinte”, aşa încât se poate ruga fără întrerupere de-a lungul întregii zile: „Ru­găciunea duhovnicească cea mai de căpetenie este: să fim noi nedespărţiţi cu mintea şi cu inima de Dumnezeu, ori în ce vreme şi în orice loc vom fi. Principalul în aceasta este să avem noi întotdeauna simţirea, adică prezenţa lui Dumnezeu. Acest lucru înlocuieşte toate rându­ielile de rugăciune şi se socoteşte o rugăciune neîncetată, cum spune Sfântul Teofan Zăvo­râtul” (Arhim. Ilie Cleopa, op. cit.).

Avem nevoie să respirăm în fiecare clipă pentru a trăi pe pământ. Tot aşa, rugăciunea este respiraţia inimii prin care pătrunde în noi izvorul vieţii veşnice care este Dumnezeu: „Rugăciunea ne deschide sufletul, ne deschide inima pentru a-I face loc lui Dumnezeu. (...) La Sfântul Munte circulă un cuvânt de ordine care zice aşa: la Dumnezeu să te gândeşti ca la Dumnezeu, nu ca la om, şi să-L respiri pe Dumnezeu în toată vremea” (Arhim. Teofil Părăian, Rugăciunea lui lisus).

Întâlnirea omului cu Dumnezeu este şi întâlnirea omului cu el însuşi, dat fiind că „esenţa sufletului omenesc nu este omul, ci Dumnezeu” (Meister Eckhart - Predici). Separându-se de Dumnezeu, omul s-a separat de propria sa fiinţă şi de propria sa viaţă, cu alte cuvinte şi-a dat el însuşi moartea. Într-adevăr, primul gest al lui Adam după căderea în păcat a fost un gest de separare – el şi-a ascuns goliciunea în faţa lui Dumnezeu, ca în faţa unui străin: „Ţi-am au­zit glasul în grădină şi m-am temut, pentru că eram gol şi m-am ascuns” (Fac. 3, 10). Ascunzându-se de la faţa lui Dumnezeu, omul căzut în păcat se ascunde în propriii lui ochi. Aşa în­cât, aidoma unuia lovit de amnezie, el nu-şi mai aminteşte adevărata sa identitate şi scopul real al existenţei sale, care este mântuirea su­fletului. Rugăciunea restabileste în acelasi timp legătura omului cu Dumnezeu si cu pro­pria sa fiinţă: „Stăm în faţa lui Dumnezeu într-o tăcere netulburată de nicio închipuire, într-o totală dezgolire a fiinţei noastre. (...) Rugăciunea înseamnă deseori a-i prezenta lui Dumnezeu starea noastră jalnică: slăbiciu­nea, acedia, îndoielile, temerile, frământări­le, deznădejdea, într-un cuvânt tot ce este le­gat de condiţiile existenţei noastre” (Arhim. Sofronie, op. cit).

O viziune lucidă a existenţei noastre pământesti nu ne poate duce decât la o singu­ră concluzie de o precizie matematică: „Oricare ar fi perspectiva din care o considerăm, viaţa omenească este tragică. Chiar si dragostea este plină de contradicţii flagrante si traversează deseori crize distrugătoare. Asadar, orice ma­nifestare a vieţii pământesti poartă din nastere pecetea dezagregării” (Arhim. Sofronie, op. cit.). Toate necazurile, deziluziile, înfrângeri­le, suferinţele pe care le întâlnim în această lume ar trebui să ne convingă o dată pentru totdeauna că existenţa noastră pământească nu este adevărata viaţă, căci ea duce în mod inevitabil la moarte si la descompunerea ori­cărui lucru: „Este necesar pentru noi să cunoastem prin propria noastră experienţă ca­racterul tragic al destinelor noastre pământesti. (...) După esecul tuturor eforturilor si suferinţelor noastre, este normal să ne deschi­dem sufletul către orizontul unei alte lumi, in­comparabil mai înaltă” (Arhim. Sofronie, op. cit.). Rugăciunea ne deschide calea către viaţa vesnică si reprezintă astfel „o victorie asupra tragediei” (Arhim. Sofronie, ibid.).

Când a atins treapta cea mai înaltă, rugă­ciunea est un mod de a ne desprinde de legă­turile acestei lumi, ca în momentul în care su­fletul părăseste trupul: „A fost spus că treapta cea mai înaltă a rugăciunii este aceasta: cuge­tul, când se roagă, este în afara lumii si a făp­turii de carne, în afară de orice materie si de orice formă. Cel care menţine această stare fără delăsare, acela se roagă cu adevărat fără întrerupere. Asa cum trupul, când moare, se desprinde cu totul de lucrurile lumesti, tot asa sufletul care se străduieste să rămână în aceas­tă stare foarte înaltă a rugăciunii, si care moa­re, se desprinde de toate gândurile lumesti. Căci dacă nu moare de această moarte, el nu-L va putea afla pe Dumnezeu si vieţui cu El” (Sf. Maxim Mărturisitorul, A doua centurie des­pre dragoste).

Rugăciunea este o întâlnire personală a omului cu Dumnezeu si, ca atare, ea este înainte de toate o experienţă de viaţă a fie­căruia din noi: „Relaţia mea cu Dumnezeu prezintă un caracter strict personal. Noţiunea de păcat nu are sens decât în cadrul unei relaţii personale. În afară de aceasta, nu exis­tă dragoste între om si Dumnezeu, nu exis­tă si nu poate exista o cunoastere vie a lui Dumnezeu” (Arhim. Sofronie, op. cit.). Afirmând caracterul personal al relaţiei noas­tre cu Dumnezeu, părintele Sofronie urmea­ză învăţătura lui Hristos: „Când te rogi, in­tră în odaia ta, încuie-ţi usa si roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; si Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti” (Mt 6, 6).