Am înaintat apoi prin deşert, în terito­riile palestiniene, spre mănăstirile pustiei. Mănăstirea „Sfântul Teodosie”, secolele IV-V, distrusă de perşi şi refăcută, este o adevărată oază de pace. Am urcat apoi la mănăstirea „Sfântul Sava”, care în timpul lui Iustinian ar fi avut în jur de 5.000 de că­lugări. Mulţi erau pustnici în peşterile din Valea Chedronului, reunindu-se pentru ru­găciune şi convorbiri duhovniceşti sâmbă­ta şi duminica. Mănăstirea atrăgea monahi învăţaţi şi foşti mari demnitari, precum Sfântul Ioan Damaschin, fost consilier in­tim al califului din Damasc înainte de că­lugărie. Moaştele întregi ale Sfântului Sava au fost păstrate la Veneţia din timpul cru­ciaţilor până în 1965, când au fost redate mănăstirii - un loc frumos, încărcat de is­torie şi viaţă sfântă, care însă are nevoie de mai mulţi nevoitori în timpul nostru. Mo­nahul român Efrem încearcă să inspire în această direcţie fiecare grup de români care îi trece pragul. Tradiţia spune că Sfântul Sava ar fi profeţit că ultima Liturghie de pe pământ se va săvârşi în acest loc.

Ne-am oprit după aceea la Câmpul Păs­torilor de lângă Betleem. Aceştia păzeau oile Templului atunci când au auzit cântarea „Slavă între cei de sus lui Dumnezeu şi pe pă­mânt pace între oameni debunăvoinţă”, după cum găsim într-o ediţie critică (cf. Pr. Prof. Vasile Mihoc). Există aici ruinele a trei bi­serici din secolele V-VII şi peştera păstorilor la subsol. În Evanghelii nu se menţionează că Naşterea ar fi avut loc într-o peşteră, ci în- tr-o iesle care ar fi putut fi o scobitură în stân­că adiacentă unei proprietăţi şi folosită ca adăpost pentru animale. De aceea, ieslea este reprezentată în forma unei peşteri care sim­bolizează, de asemenea, şi mormântul Dom­nului (cf. Sf. Iustin Martirul).

În Betleem, biserica veche din timpul lui Constantin, extinsă de către Iustinian, este singura din cetate care a supravieţuit invaziei şi distrugerii persane din 614. Se spune ca perşii au cruţat-o văzând că ma­gii (de fapt, învăţaţi orientali care se ocu­pau cu studiul astrologiei) din mozaicul de pe frontispiciul bisericii purtau veşminte persane. Bazilica este împodobită cu mo­zaicuri frumoase (se mai văd parţi din mo­zaicul original din secolul al IV-lea, altele sunt mai târzii, până în secolul al XII-lea) şi coloane pictate (se­colele XIII-XIV). Ne-am închi­nat la icoana zâmbitoare a Mai­cii Domnului, Betleemita, iar a doua zi, dis-de-dimineaţă, am participat la liturghia ortodoxă în limba arabă, unduioasă şi mângâietoare, din peştera Naş­terii.

Sfântul Nicolae, care este cinstit ca părinte al oraşului, ar fi zăbovit doi ani la Betleem într-o peşteră care acum adăposteşte o cape­lă a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Bi­serica din Beit Jala este ocrotită de Sfântul Nicolae, iar printre minunile sale din tim­purile noastre se relatează şi salvarea aces­teia în vremea războaielor recente, când sfântul, văzut de martori oculari aflaţi încă în viaţă, prindea proiectilele care zburau pe deasupra bisericii şi chiar a făcut ca o bombă ce lovise zidul să fie respinsă în gră­dină fără a vătăma biserica.

Am vizitat apoi fortăreţele lui Irod din Herodion şi alte obiective, oprindu-ne după aceea la locul care se crede a fi cel mai aproape de locul real al Botezului Domnu­lui, care, de fapt, s-ar fi aflat pe un afluent al Iordanului. A fost un moment de bucu­rie deosebit, o reafirmare a botezului nos­tru personal, fiind binecuvântaţi de Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Iosif la ieşirea din apa Iordanului. După cum ne spunea părintele profesor Vasile Mihoc, botezul lui Ioan a fost inspirat de sus, fiind fără precedent în tradiţia profetică.

Am urcat apoi la mănăstirea de pe Mun­tele Ispitirii – muntele Carantaniei, locul unde Hristos a trăit cu fiarele sălbatice şi a învins ispitele tuturor celor care trăiesc în lume: alipirea exclusivă de pământ/mate­rie, dorinţa de spectacol şi cea de stăpâni­re. Am poposit sub stânca din faţa peşterii ispitirii, ascultându-l pe părintele profesor. Am auzit astfel un lucru important: dacă Hristos ar fi urmat litera, iar nu duhul Scrip­turii, ar fi trebuit să cedeze ispitelor diavo­lului care se sprijinea pe citate din Scriptu­ră. Cunoaşterea Scripturii în ansamblu şi în context, precum şi a duhului acesteia, ne scapă de ispita celui rău.

Drumul de la Ierusalim la Ierihon, cu­noscut bine de Iisus, este într-adevăr o co­borâre reală, ajungându-se la 250 m sub ni­velul mării, ceea ce conferă regiunii de oază a Ierihonului un climat blând şi plăcut, pre­cum şi un pământ roditor. Pentru creştini, Ierihonul, unul dintre cele mai vechi ora­şe din lume, este legat de pilda Samarineanului Milostiv şi a întâlnirii lui Zaheu cu Hristos. Hanul bunului samarinean ar fi existat în realitate, parabola având astfel şi un suport istoric şi geografic. Se spune, de asemenea, că orbul Bartimeu din Ierihon, asemenea lui Zaheu, căuta să-L vadă pe Hristos, Căruia I-a cerut, după unele ma­nuscrise, să poată să-L vadă („Doamne, să Tevăd”), şi nu doar să vadă, pur şi simplu (cf. Pr. Prof. Vasile Mihoc).

Ne-am oprit apoi la Nablus (Sihar), la puţul lui Iacob, locul revelaţiei dumneze­ieşti a noii taine a Împărăţiei, taina Duhu­lui Sfânt, descoperită pentru prima dată de Hristos unei femei străine. Înţelesul adânc al Scripturii se arată şi aici a fi în două registre, unul duhovnicesc (apa vie = Duhul Sfânt, naşterea din nou, vezi şi convorbirea lui Iisus cu Nicodim) şi unul literar (apa vie = apa de izvor, curgătoare, cf. Pr. Prof. Vasile Mihoc).

(va urma)