„O mie de ani înaintea ochilor Tăi, Doamne, sunt ca ziua de ieri care a trecut” (Ps. 89, 4)

Călugărul, când a văzut vulturul că s-a aşezat pe iconostas, a uitat să se mai roage şi s-a gândit: „Măi, eu mă reped ca să-l prind! Că dacă l-oi prinde pe acesta, nu-mi mai tre­buie altă avere pe faţa pământului. Măcar o pană să iau de la el!”

S-a repezit spre vultur, dar vulturul a zbu­rat în mijlocul bisericii. Se făcea că nu poate zbura bine. Călugărul, după el. Când să-l prindă, vulturul a zburat în pridvor. „Vai de mine! Doamne, ajută-mă să-l prind!” Dar când să pună mâna pe el, vulturul iar a zburat, dar mai mult pe jos; ieşind din biserică, s-a aşezat pe gard. Când s-a repezit călugărul spre gard, vulturul a zburat în pădure. Călugărul a sărit peste gard, zicând: „Doamne, ajută-mă să-l prind!”. Când să pună mâna pe el, vulturul a zburat într-o poiană mare. „Doamne, nu mă lăsa. Măcar o pană să iau de la el!”

Când s-a repezit în mijlocul poienii la vul­tur, acesta a zburat într-un brad. Atunci a în­ceput a plânge călugărul: „Doamne, n-am fost vrednic măcar o pană din el să iau” Şi se uita la vultur. „Doamne, Doamne, ce frumoasă pa­săre! N-am mai văzut aşa pasăre frumoasă!”

Dar deodată vulturul a început să cânte o cântare cum nu a mai auzit el pe faţa pă­mântului. Era îngerul în chip de vultur, dar călugărul nu ştia; şi a stat şi s-a uitat la vultur, care i-a cântat 355 de ani.

Părându-i-se că a trecut doar un ceas, că­lugărul, în timpul acesta, nici nu a obosit, nici nu a flămânzit, nici nu a însetat şi nimeni nu a dat peste el. Apoi, zburând vulturul, iar mo­nahul fiind cu cheile bisericii în mână, şi-a adus aminte: „Vai de mine, nu mi-am luat nici potcapul şi biserica a rămas descuiată; mă duc să încui biserica”

A venit la mănăstire, având cheile biseri­cii în mână; dar mănăstirea nu o mai cunoş­tea. Biserica era acoperită altfel, chiliile erau altele. Se gândi întru sine: „Doamne, ori eu mi-am ieşit din minţi, ori mănăstirea asta nu-i a noastră”. Ştiind că stătuse doar un ceas şi ceva, s-a dus la portar cu cheile în mână. Portarul vede un bătrân cu barbă albă, foar­te strălucitor la faţă şi-i zice:

– Binecuvintează, părinte! Cu ce drum pe la noi?

– Fiule, mă duc să încui biserica.

– Dar de unde eşti?

– De aici, de la mănăstire.

– Dar unde ai fost dus?

– Până aici, mai aproape.

– Părinte, nu eşti de la noi.

– Nu mă cunoşti, fiule, dar eu sunt călu­gărul cutare, sunt paracliserul şi mă duc să în- cui biserica!

– Stai, părinte, să mă duc să-i spun stare­ţului.

Dar stareţul a visat în noaptea aceea o des­coperire şi a auzit un glas de trei ori: „Deschideţi porţile mănăstirii ca să intre po­rumbelul Domnului!”

– Părinte, a venit un călugăr bătrân, lumi­nat la faţă, zicând că vrea să încuie biserica, că el este paracliser.

– Deschide-i, fiule, că o taină mare este aceasta! Vino cu el la mine.

Când a venit la stareţ, acesta l-a între­bat:

– Părinte, mă cunoşti pe mine?

– Nu.

– Dar mănăstirea o cunoşti?

– Nu o mai cunosc. Biserica o cunosc, dar parcă nu mai este aşa cum era. Avea alt aco­periş.

– Dar unde ai fost plecat, părinte?

– Am fost până aici, în pădure.

Stareţul a pus să se tragă clopotele mă­năstirii şi a adunat în biserică tot soborul, care avea 300 de călugări. Apoi l-a adus pe acest călugăr în mijlocul bisericii şi l-a pus în faţa catapetesmei să-l vadă toţi călugării şi l-a în­trebat:

– Părinte, dintre toţi aceşti călugări, cu­noşti pe vreunul?

– Viu este Hristos, nu cunosc pe nici unul! a răspuns el.

– Dar voi îl cunoaşteţi pe acest călugăr? a întrebat stareţul pe monahi.

– Nu-l cunoaştem, au răspuns ei.

– Părinte, dacă spui că ai plecat de un ceas de aici, cine era stareţ când ai plecat? a între­bat atunci stareţul.

– Avva Ilarion.

– Cine era eclesiarhul mare?

– Avva Ambrozie.

– Cine era econom?

– Avva Chiriac.

– Cine era veşmântar?

– Avva Gherontie.

Atunci a spus stareţul:

– Mare taină s-a descoperit între noi. Să vină arhivarul mănăstirii. Şi i-a spus: Du-te şi adu arhivele mănăstirii aici şi câteva sute de ani în urmă caută când a fost rândul acesta de călugări.

A căutat cu 50 de ani, cu 100 de ani; a că­utat cu 200 de ani, cu 300 de ani şi nu se gă­seau. Şi a căutat cu 355 de ani şi a găsit nişte registre mâncate de cari, vechi, rătăcite prin podul mănăstirii.

Când a început a citi cutare, cutare, i-a găsit.

– Părinte, dar când ai plecat?

– Trebuie să fie un ceas şi ceva.

– Părinte, dar care a fost lucrul pentru care te-ai rugat lui Dumnezeu?

– Eu mă rog de multă vreme şi citesc ru­găciuni la Maica Domnului ca să-mi arate Mântuitorul ceea ce spune în Psaltire: „O mie de ani înaintea ochilor Tăi, Doamne, sunt ca ziua de ieri care a trecut!”.

– Părinte, iată că Preasfântul şi Preabunul Dumnezeu ţi-a împlinit cererea sfinţiei tale. N-ai vrut să crezi - sau ai crezut, dar ai vrut să te convingi. Iată, de când ai plecat au tre­cut 355 de ani!

Bătrânul a început a plânge. Stareţul îi vorbi:

– Vezi, părinte, că ţi-a arătat Dumnezeu minunea pentru că te-ai rugat cu credinţă? Dacă 355 de ani ţi-au părut ca un ceas, acum crezi că o mie de ani sunt ca o zi înaintea lui Dumnezeu?

– Cred, părinte!

Atunci stareţul a poruncit ca un preot să se îmbrace repede în veşminte. A adus Sfintele Taine şi l-a împărtăşit pe bătrân în faţa tutu­ror. Bătrânul a primit Sfintele Taine şi a zis:

– Părinţilor, iertaţi-mă, că mare uimire mi s-a făcut.

Faţa lui lumina ca soarele. Apoi a cerut iertare de la toţi şi a murit în biserică.

(text din „Ne vorbeşte Părintele Cleopa", vol. 3)