Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat (I Tes. 5, 17), însă lo­curile, timpul şi neputinţele noastre ne determină „să ne prezentăm” într-un mod anume „înaintea” lui Dumnezeu, în fieca­re situaţie. Într-un fel anume ne rugăm în intimitatea noastră, acolo unde ne îndeam­nă Domnul să intrăm, când spune: „... când te rogi, intră în cămara ta şi, închi­zând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Mt 6, 6), şi într-alt fel ne rugăm în biserică. Una este atmosfera colţului de rugăciune din casă şi alta este atmosfera din biserică, creată prin prezenţa icoanelor, a cântării duhovniceşti, a ges­turilor liturgice şi a slujirii Dumnezeieştii Liturghii, ce nu cunoaşte comparaţie cu nici o altă slujbă ori rugăciune.

Ambele tipuri de rugăciune, atât cea din cadrul cultului particular, cât şi cea din cadrul comunităţii bisericeşti, sunt însoţite de nenumărate gesturi ale trupu­lui. În intimitatea sa, fiecare are libertatea de a se ruga cum simte de cuviinţă: stând în picioare, în genunchi, pe un scaun sau chiar culcat, în caz de boală şi neputinţă; cu mâinile pe lângă trup, încrucişate pe piept, ţinând cartea de rugăciune în mână sau cu mâinile întinse către Dumnezeu, poate face metanii (gest al supunerii desăvârşite faţă de Dumnezeu şi simbol al Morţii, Îngropării şi Învierii Domnului) ori închinăciuni sau pur şi simplu stă ne­clintit, în genunchi sau pe un scăunel, cu capul uşor plecat spre piept, şi se roagă, închizându-şi simţurile exterioare pentru liniştire şi rugăciune mai fierbinte.

În cadrul slujbelor din locaşul de cult se regăsesc aceleaşi gesturi, însă ele trebu­ie să se desfăşoare după rânduielile litur­gice ale Bisericii, şi nu după libertatea pe care o are fiecare creştin în a-şi organiza rugăciunea în casa sa. În acest sens, dăm doar câteva exemple: când se citeşte Evanghelia, creştinii ar trebui, în mod nor­mal, să stea drepţi (aşa cum îndeamnă pre­otul prin cuvintele: „Înţelepciune! Drepţi! Să ascultăm Sfânta Evanghelie!”) ori în ge­nunchi (ca excepţie pentru cei neputincioşi ori obosiţi de muncă, dar nu ca regulă) şi nicidecum stând jos; de asemenea, la sluj­bele care au un caracter mai special, cu săvârşiri de metanii mari, metanii mici (în­chinăciuni), plecăciune de iertare şi alte­le (cum este cazul Pavecerniţei Mari, care se săvârşeşte dimpreună cu Canonul Sfântului Andrei în prima săptămână a Postului Paştelui), trebuie să fie o bună rânduială, creştinii urmând exemplul pre­otului şi al cântăreţului pentru a se păstra ordinea, aşa cum îndeamnă Sfântul Apostol

Pavel când zice: „Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii” (I Cor. 14, 33).

Am amintit aceste câteva lucruri pen­tru că în cele ce urmează vom stărui puţin asupra unuia dintre gesturile liturgice care atrage poate cel mai mult atenţia credincioşilor în timpul Sfintei Liturghii, şi anume ridicarea mâinilor de către pre­ot, la anumite rugăciuni.

Gestul acesta se găseşte în tradiţia po­porului Israel încă din perioada străveche şi se pare că-şi are originea în gestul lui Moise care, atunci când îşi ţinea mâinile întinse în chipul crucii şi cu „toiagul lui Dumnezeu” într-una din mâini, Israel bi­ruia pe amaleciţi (Ieş. 17, 8-13). Prin acest gest, Moise îşi înălţa rugăciunea către Dumnezeu şi poporul biruia, dar însem­nătatea gestului e mult mai mare, căci to­iagul din mână simboliza Crucea, iar braţele întinse, Jertfa Mântuitorului prin care noi toţi aveam să fim izbăviţi².

Că gestul a fost perpetuat în rugăciu­nile evreilor stau mărturie mai multe lo­curi din Cartea Psalmilor: „Ascultă glasul rugăciunii mele, când mă rog către Tine, când ridic mâinile mele către locaşul Tău cel sfânt” (Ps. 27, 2); „Aşa te voi binecu­vânta în viaţa mea şi în numele Tău voi ri­dica mâinile mele” (Ps. 62, 5); „Noaptea, ridicaţi mâinile voastre spre cele sfinte şi binecuvântaţi pe Domnul” (Ps. 133, 2); „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tă­mâia înaintea Ta; ridicarea mâinilor mele, jertfa de seară” (Ps. 140, 2); „Tins-am că­tre Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pământ însetat şi fără de apă.” (Ps. 142, 6). Chiar dacă, la prima vedere, toate tex­tele par să vorbească despre un gest ce însoţeşte rugăciunea personală, în intimi­tate, acest gest se găsea cu siguranţă şi în practica rugăciunii de la Cortul Mărturiei şi, mai târziu, de la Templu.

În Noul Testament, lucrurile pot fi ob­servate ceva mai clar lecturând capitolul al II-lea din Epistola I către Timotei, unde Apostolul Pavel îl îndeamnă pe ucenicul său, dimpreună cu toată comunitatea pe care o păstorea, „să aducă mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt în înalte dregăto­rii”, iar la un moment dat zice: „vreau ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridi­când mâini sfinte, fără mânie şi fără şovăire.” (I Tim. 2, 1-2; 2, 8). Din con­text se poate observa că Apostolul se adre­sează întregii comunităţi să stăruie în ru­găciuni, dar numai pe bărbaţi îi îndeamnă să se roage ridicând mâinile, şi nu se spe­cifică dacă în cadrul rugăciunii comuni­tare sau în oricare loc, expresia „în tot lo­cul” putând trimite cu gândul atât la orice loc de adunare al creştinilor, cât şi la ori­ce loc în care omul îşi petrece timpul.

Din primele secole creştine, avem mai multe mărturii despre ridicarea mâinilor în rugăciune. Astfel, Tertulian, într-una dintre lucrările sale, vorbind despre condiţiile adevăratei rugăciuni (lipsa mâ­niei din suflet, spălarea mâinilor etc.), ne dă câteva amănunte despre ridicarea mâi­nilor: „Noi nu numai că le ridicăm, dar chiar le întindem în felul pătimirii Domnului şi, rugându-ne, ne mărturisim în Hristos”. Îndeamnă apoi pe credincioşi să nu stea jos la sfintele rugăciuni din Biserică, ci mai degrabă să ridice mâinile către Dumnezeu, cu adâncă smerenie, ast­fel: „Mai degrabă vom adresa lui Dumnezeu rugăciunile noastre cu modestie şi umilinţă, cu mâinile ridicate nu exagerat şi ostentativ, ci măsurat şi cuviincios, fără să ne înălţăm cu aroganţă privirile”³.

Despre acelaşi gest al ridicării mâini­lor în rugăciune găsim câteva informaţii şi în viaţa Sfântului Împărat Constantin, des­pre care Eusebiu de Cezareea spune că le dăduse poruncă soldaţilor încă necreştinaţi ca în zi de duminică să spună o rugăciune cu mâinile ridicate către cer (după cum el însuşi le arătase), pentru că „nu li se cădea să-şi pună nădejdea în lănci şi în platoşe sau în vigoarea lor trupească, ci se cuve­nea ca şi ei să recunoască în Dumnezeu, Cel aflat mai presus de toate, pe Dăruitorul a tot binele şi chiar al biruinţei.”⁴.

Mărturii despre acest gest liturgic gă­sim şi la unii Sfinţi Părinţi, dar şi în icono­grafia bizantină. Însă, despre acestea, în articolul viitor.

Note: