Termenul de „vizitare” vine din latina ecleziastică visitatio, termen care apare în Occident începând cu secolul al XIII-lea. Este pomenirea liturgică a vizitei pe care a făcut-o Fecioara Maria verișoarei sale Elisabeta, imediat după Buna Vestire (sărbătorită la 25 martie). Este vorba de prima descoperire a Întrupării Cuvântului către o a treia persoană, de prima întâlnire între Iisus și Ioan în pântecele maicilor lor, și prilej al celei mai frumoase cântări neotestamentare, Mărește, căreia îi dă glas Maica Domnului. Este un eveniment istoric și biblic raportat pe larg în Evanghelia de la Sfântul Luca și comentat îndelung de către Părinții Bisericii.

Ne poate surprinde faptul că Bisericile nu pomenesc prea des de acest eveniment în diferitele rituri. Această sărbătoare este necunoscută în Răsărit, însă pericopa evanghelică se citește în ziua sărbătorii Nașterii Maicii Domnului¹(8 septembrie). În Apus este prăznuită în ritul roman², însă numai din secolul al XIII-lea: franciscanii au adoptat această sărbătoare „marială”, în 1263. Ea nu a fost preluată de toată Biserica Romano-Catolică decât în 1389 de către papa Urban al VI-lea, pentru a dobândi, prin Maria, sfârșitul „marii schisme din Occident³”, dar nu s-a răspândit cu adevărat decât în secolul al XV-lea. În mod curios, franciscanii au ales o dată „orientală”, 2 iulie, care la Constantinopol era sărbătoarea „Așezării în raclă a sfântului veșmânt al Maicii Domnului” în biserica din Vlaherne, praznic la care se citea Evanghelia Vizitării⁴. Această dată poate părea surprinzătoare pentru că Buna Vestire se sărbătorește la 25 martie (vizitarea a avut deci loc cu câteva zile mai târziu, la sfârșitul lui martie) iar data de 2 iulie este posterioară datei tradiționale a nașterii Sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie), care a avut loc pe când Maria era încă la verișoara ei Elisabeta⁵. Conciliul Vatican II a schimbat data fixând-o la 31 mai⁶ (între Buna Vestire și Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul). Această Evanghelie se citește și în vinerea celor Patru Timpuri ale Iernii⁷, însă fără Mărește.

Pericopa începe cu „Și în acele zile”. Or, Sfântul Luca tocmai istorisise Buna Vestire. Vizitarea Mariei la verișoara ei Elisabeta s-a petrecut deci «în cea de-a șasea lună» a sarcinii acesteia (versetul 26), chiar după Buna Vestire. De ce Maria s-a dus „în grabă” într-un ținut muntos, într-o cetate a seminției lui Iuda, după o vestire atât de tulburătoare ca acea pe care Arhanghelul Gavriil tocmai i-a adus-o de la Dumnezeu, și anume că va zămisli pe Fiul lui Dumnezeu, prin puterea Sfântului Duh? S-ar putea crede a priori că această tânără fată, această fecioară de 16 ani, care nu era încă măritată cu Iosif, ar fi avut nevoie să se adâncească în sine, să facă liniște înlăuntrul său, să mediteze, pentru a putea asimila, integra, în ființa ei această neobișnuită vestire dumnezeiască. Or, ea face tocmai contrariul: de ce? Mai multe motive ne pot ajuta să înțelegem.

Arhanghelul Gavriil îi explicase mai întâi că își va păstra fecioria și întru zămislire și întru naștere, ceea ce însemna că va putea să rămână credincioasă lui Dumnezeu, Mirele ei ceresc, ceea ce pentru ea era primordial. Dar faptul în sine depășea cu toate acestea înțelegerea omenească. Atunci i-a arătat, la sfârșitul cuvântului său, că „Elisabeta, ruda ei, a zămislit și ea fiu la bătrânețe și aceasta este a șasea lună pentru ea, cea numită stearpă” (Lc 1, 36), pentru a-i arăta că «nimic nu este cu neputință la Dumnezeu». Această descoperire era importantă pentru Maria, fiind de natură a o întări: faptul că o femeie în vârstă și stearpă, căsătorită cu un bătrân, a putut să zămislească, constituia o netăgăduită mărturie a atotputerniciei lui Dumnezeu. Imediat după aceea, ea va spune „da” („Fie mie după cuvântul tău”). Ce bucurie să fii plăcută lui Dumnezeu, dar și ce singurătate să porți o asemenea taină! Cu atât mai mult cu cât Iosif, care deocamdată nu e era decât „logodnicul” ei, nu știa nimic⁸.

Ca atare, Maria va vrea să o viziteze grabnic pe vara sa, căci are nevoie să împărtășească taina aceasta și bucuria ei cu o femeie prietenă apropiată. Or, singura femeie pe lume cu care putea face acest lucru era vara ei Elisabeta, pentru că erau legate nu numai prin legătura de sânge și prin prietenie, ci și prin iubirea de Dumnezeu și încă mai mult, prin faptul că Dumnezeu săvârșise o minune cu fiecare din ele, dăruindu-le o sarcină minunată pentru mântuirea lumii, chiar dacă între cele două nu încape nici o comparație⁹.

Trebuie să adăugăm că Maria se grăbește și să o ajute pe vara sa care nu mai era la vârsta obișnuită de a avea un copil, și care nu mai avea energia unei tinere femei. Harul deosebit, și unic pe veci, pe care l-a primit, nu o face să uite a doua poruncă din Lege, care este de a iubi pe aproapele ca însuși pe sine¹⁰.

Cât despre Origen, acesta dă o altă „dumnezeiască” interpretare: „…pentru că Iisus, care era în pântecele ei [al Mariei], se grăbea să-l sfințească pe Ioan, care era încă în pântecele maicii sale … și din acest moment, a făcut din Înaintemergătorul Său un proroc”¹¹. 

Maria își strânge deci câteva lucruri și pleacă «în grabă». Evanghelia nu ne spune dacă Iosif este cu ea. În ce oraș se duce ea? O tradiție indică Hebron¹². Drumul între Nazaret și Hebron este destul de lung (cel puțin 200 de km: călare pe măgar, e nevoie de 5 până la 7 zile pentru a-l străbate).

Maria «a intrat în casa lui Zaharia și a salutat pe Elisabeta». Cele două sfinte femei sunt singure (Zaharia nu era acolo probabil, fiind mut de șase luni) și foarte fericite că se revăd, mai ales într-o asemenea împrejurare. Atunci se petrece ceva minunat: îndată „pruncul [Elisabetei] a săltat în pântecele ei…”. Ioan-Botezătorul, care este un prunc de șase luni în pântecele maicii sale, tresaltă de bucurie în prezența lui Messia, care tocmai a fost zămislit – după trup – în pântecele Mariei¹³. Elisabeta spune într-adevăr Mariei, puțin mai departe (versetul 44): „pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu”. Sfântul Luca adaugă: „...și Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt”. Aceasta înseamnă că Ioan Botezătorul, încă din pântecele ei, s-a umplut de Duhul Sfânt¹⁴,^, și maica sa dimpreună cu el. Este prima întâlnire dintre Hristos și Înaintemergătorul Său, în pântecele maicilor lor¹⁵. Trebuie să observăm că Maria nu a spus încă nimic. Elisabeta a înțeles taina pentru că Ioan a «săltat de bucurie în pântecele ei» la salutarea Mariei, în care se zămislise dumnezeiescul prunc (era însărcinată de aproximativ cincisprezece zile). Duhul Sfânt, pogorând asupra lui Ioan și a maicii sale, i-a descoperit această taină. Apoi, Maria va vorbi îndelung cu vara sa.

Elisabeta, plină de Duhul Sfânt „cu glas mare a strigat și a zis: Binecuvântată ești tu între femei¹⁶ și binecuvântat este rodul pântecelui tău”. Dumnezeu vorbește prin gura ei și arată măreția și sfințenia Mariei și a fiului ei dumnezeiesc. Aici avem a doua parte a preafrumoasei rugăciuni care se numește Salutarea marială (prima parte fusese spusă de Arhanghelul Gavriil ¹⁷ la Buna Vestire). Ea se minunează de cinstirea care i se face, de a fi cercetată de „Maica Domnului meu”, ceea ce înseamnă Maica Domnului. Aici avem prima mărturisire – biblică – a dogmei care va fi afirmată trei sute de ani mai târziu la Sinodul de la Efes¹⁸, când Maria va fi numită „Theotokos”, adică Născătoare de Dumnezeu. Apoi Elisabeta prorocește prin Duhul Sfânt: Fericită ceea ce a crezut, că se vor săvârși cele spuse ei de la Domnul. Aceasta înseamnă că Hristos va veni în lume, Se va arăta ca Messia și va mântui pe omul căzut, biruind moartea, păcatul și pe diavol, prin moartea și învierea Sa.

Maria va da atunci glas, prin Duhul Sfânt care îi umple întreaga ființă, minunatei sale cântări Mărește. Această cântare este în același timp o reminiscență a două cântări din Vechiul Testament, cea a lui Moise după trecerea Mării Roșii (cântată de Moise și de sora sa Maria, prorocița, în secolul al XIII-lea î.Hr. – Ieș.15) și mai ales cea a Anei, după nașterea lui Samuil (în secolul al XI-lea î.Hr. – 1 Sam. 2,1-10), dar și o prorocie¹⁹, căci numeroase versete vestesc învățătura lui Hristos și se regăsesc în cuvântarea de la începutul propovăduirii Sale („Predica de pe munte”). Este folosită universal în Dumnezeiasca Liturghie: în Apus, se cântă la vecernie²⁰, încadrată de un «antifon mare» legat de sărbătoarea zilei sau de perioada liturgică; în Răsărit, este cântată la cel de-al nouălea imn de la canonul Utreniei. Numele său uzual (Magnificat) vine din primul cuvânt al textului latin („Magnificat anima mea Dominum ...”). O vom comenta pe scurt.

„Mărește sufletul meu pe Domnul și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu …”. Cea de-a doua parte a frazei se găsește la Prorocul Avacum (3,18).Sufletul²¹, această parte nevăzută și netrupească a firii omenești, are puterea de a înțelege, de a gândi, a simți (centrul inteligenței și al sentimentelor). A mări înseamnă „a face mare”, adică a recunoaște mărirea? lui Dumnezeu, a-L slăvi pentru atotputernicia Sa. Sufletul Mariei este pe de-a-ntregul  întors către Dumnezeu și Îl slăvește în deplină conștiință. Duhul²² este, după cum spun anumiți Părinți „ascuțișul sufletului”, care are capacitatea de a intra în comuniune cu Dumnezeu. A «se bucura de Dumnezeu» înseamnă a împărtăși bucuria dumnezeiască, a avea experiența cunoașterii lui Dumnezeu, a se împărtăși de El, este o formă de ieșire din sine: Maria este în extaz. „Mântuitorul meu”: Cel pe care Îl port în mine, Fiul lui Dumnezeu – Iisus Hristos – care a venit să mântuiască pe toți oamenii, inclusiv pe mine. Și de ce este Maria în acest extaz?

„….că a căutat spre smerenia roabei Sale.”  Se găsește o frază similară în prima carte a lui Samuil (1, 11). Dumnezeu este smerit: Tatăl este izvorul smereniei, Fiul este smerenia („…căci sunt blând și smerit cu inima” – Mt 11,29) iar Duhul Sfânt este duhul smereniei. Dumnezeu iubește pe cei smeriți. Maria este de o smerenie desăvârșită, după chipul lui Dumnezeu. În textul grec (și român, N. tr), este mai mult decât „slujitoare”, este „roabă” (doulos). Hristos va spune: „Cel care va vrea să fie cel dintâi, va fi robul tuturor” (Mc 10, 44) și la fel: „Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească” (Mt 20, 28).

„Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui.” Maria este smerită, dar este conștientă de harul de nespus care i s-a dat, pentru binele întregii omeniri și al întregii zidiri. „Mărirea”, minunea făcută pentru ea este că Tatăl ceresc i-a cerut să fie maica Fiului Său Unul Născut, prin Duhul Său cel Sfânt. Toate ființele omenești, de la Adam și Eva până la ultimul om ce va să se nască, vor recunoaște că Maria împărtășește bucuria divină, că este părtașă la bucuria cea întru Dumnezeu, sfântă. Numele lui Dumnezeu – Iisus Hristos – este sfânt²³, după cum tatăl este sfânt și Duhul este sfânt. Această frază se găsește în Psalmul 110, 9. Maria este „chivotul sfințirii” (Ps 131, 8).

„Şi mila Lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de El.”. Dumnezeu este milostiv pentru că este Dragoste. Termenul latin Misericordia²⁴ înseamnă a avea o inimă sensibilă la durerile altora, a purta cu ei suferințele lor, a fi compătimitor. Această milostivire există dintotdeauna și pentru totdeauna. Dar nu poate fi primită decât de cei care sunt conștienți de atotputernicia lui Dumnezeu și deci de puținătatea omului și a făpturii. Aceasta înseamnă „a se teme de Dumnezeu”. Cel care are inima împietrită nu va putea primi această comoară. Această frază se găsește la Psalmul 102, 17.

Făcut-a tărie cu braţul Său, risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor.”. Bunătatea luiDumnezeu nu este slăbiciune: El este „cel tare, cel puternic întru războaie” (Ps 23, 8). În imnul serafic cântat împrejurul tronului lui Dumnezeu în timpul liturghiei cerești – Trisaghionul – Hristos este numit „Sfinte Tare”, pentru că manifestă puterea lui Dumnezeu în slăbiciunea Omului. Dumnezeu scuipă mândria, pentru că e un comportament total străin firii Sale. Iar mândria se ascunde în inima omului. Dumnezeu risipește pe cei mândri precum se spulberă praful, când vrem să curățăm și să înfrumusețăm un obiect sau un loc.

„Coborât-a pe cei puternici de pe scaune şi a înălţat pe cei smeriţi”. Această frază se găsește în Ecleziastul (Si 10, 14) și în cartea lui Iov (Iov 12, 19 și 5, 11). A coborât pe cei puternici de pe tronurile lor, pentru că nu erau ca adevăratul Împărat, Împăratul Ceresc, care este blând și smerit. Înalță pe cei smeriți, după învățătura lui Hristos: „cel care se smerește pe sine va fi înălțat… ”. Este răsturnarea valorilor.

Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi. Prima parte se găsește în Psalmul 106, 9. Dumnezeu satură pe cei care înfometează după El. Dar se împotrivește celor care au propria lor bogăție și deci care nu au nevoie de El. Hristos va învăța adesea să fim «bogați pentru Dumnezeu» și nu pentru noi înșine²⁵.

„A sprijinit pe Israil, slujitorul Său, ca să-Şi aducă aminte de mila Sa, precum a grăit către părinţii noştri, lui Avraam şi seminţiei lui, în veac.”. Elementele acestei fraze se găsesc la Prorocul Isaia (41, 8-10), și în Psalmul 97, 3, la Prorocul Miheia (7, 20) și în a doua carte a lui Samuil (22, 51). Israil a păcătuit mult iar Domnul și mustrarea Domnului a venit adesea asupra lui, dar niciodată nu a îngăduit nimicirea sa. Căci Domnul a făcut un legământ cu Avraam și cu seminția lui (seminția celor drepți): se întoarce așadar mereu la milostivirea Sa. Este lucru cu totul remarcabil că această cântare de slavă a Mariei se termină cu Avraam pentru că ea este rodul cel mai înalt al seminției celor drepți, fiica lui Avraam. Genealogia lui Hristos după Sfântul Matei, începe cu Avraam pentru a ajunge la Maria. Dumnezeu, Tatăl ceresc, a trimis și a dat pe Fiul Său pentru că Avraam primise să I-l dea pe al său, pe Isaac. Și este de remarcat că Duhul Sfânt a dus-o pe Maria la Hebron, care este orașul în care se găsește mormântul lui Avraam și al Sarei²⁶. De fapt, când Maria o vizitează pe vara ei la Hebron pentru ca Înaintemergătorul să poată fi sfințit de Stăpânul său, făgăduința lui Dumnezeu s-a împlinit: Maria poartă în pântecele ei pe „urmașul lui Avraam”, care este, după cum spune Sfântul Pavel, Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Maria va rămâne trei luni la vara ei, ceea ce reprezintă vreme îndelungată. O va ajuta să suporte durerile sarcinii și ale nașterii. Va fi prezentă și la tăierea împrejur și la aducerea la Templu a Botezătorului.

Acest eveniment, care pare anodin, ne revelează planul lui Dumnezeu: este de fapt o întâlnire între Maria și Avraam, și între Hristos și Înaintemergătorul Său. Sunt zorii mântuirii. Fie Avraam și Maria binecuvântați în veci!

Note: